Cu o largă majoritate, Parlamentul European l-a recunoscut pe liderul opoziţiei, Juan Guaidó, drept preşedinte interimar, poziţionându-se astfel de partea "forţelor democratice" din Venezuela. Parlamentul European şi-a declarat sprijinul pentru opoziţie, consolidând - cel puţin simbolic - poziţia adversarilor preşedintelui Maduro. Parlamentarii europeni nu fac politică externă precum miniştrii de resort, dar au ţinut, totuşi, să transmită un mesaj politic.   

Concomitent, la Bucureşti, miniştrii europeni de Externe participau la una dintre reuniunile lor informale. Ei aveau şansa de a transforma, chiar şi câteva ore mai târziu, mesajul Parlamentului European într-un demers crucial: o declaraţie comună de susţinere a opoziţiei din ţara în care acum domneşte haosul, Venezuela. Dar au eşuat din cauza unui singur ministru, după cum am aflat ulterior. Poate dacă omologii săi ar fi încercat să-l convingă, eventual să-i fi oferit o compensaţie, s-ar fi ajuns la un acord.  

O preşedinţie suprasolicitată

Astfel a fost irosită şansa extrem de rarului semnal pozitiv privind unitatea Europei în politica externă. Iar lucrul acesta are legătură şi cu capacitatea celor care conduc negocierile. La fiecare jumătate de an, o altă ţară europeană preia preşedinţia Consiliului UE. În prezent rolul acesta îi revine României, cu guvernul său zdruncinat de scandaluri de corupţie şi o lipsă majoră de politicieni experimentaţi. Din păcate, în discuţiile legate de Venezuela, s-a putut constata vulnerabilitatea acestui sistem.      

Finlanda s-a oferit să preia preşedinţia Consiliului în locul României cea nepregătită. Dar Bucureştiul a refuzat. Cu siguranţă guvernul de la Helsinki ar fi obţinut o rezoluţie privind Venezuela. Însă, în cazul de faţă, am avut de-a face cu un stat membru încă necopt pentru preşedinţia UE şi eşecul sistemului european.

Uniunea Europeană i-ar fi putut fi utilă Venezuelei chiar dacă cele două nu au o istorie comună. Fiindcă în disputa între cele două mari puteri, Rusia şi SUA, pentru sfera de influenţă, ar fi fost loc şi pentru europeni în calitate de negociatori şi mai ales sprijin pentru poporul aflat în suferinţă din cauza colapsului în care a intrat sistemul de aprovizionare. Până acum preşedintele Maduro a refuzat ajutoarele umanitare. De aceea exodul continuă. Iar Maduro înrăutăţeşte şi mai mult situaţia şi prin arestarea jurnaliştilor străini sau prin împiedicarea acestora să-şi facă meseria. Toate indiciile conduc către intrarea în faza decisivă a luptei dintre regimul de la Caracas şi opoziţie.  

Decizia ar fi putut fi atât de simplă

Uniunii Europene n-ar fi trebuit să-i fie greu să ia poziţie şi să renunţe la ambivalenţa politică. Indiferent de modul în care îşi definesc Rusia şi SUA interesele politice în Venezuela, printr-un mesaj clar, Europa ar fi trebuit să se declare de partea opoziţiei. Un preşedinte care îşi persecută şi îşi înfometează poporul, cum face Maduro, îşi pierde orice legitimitate. Decizia europenilor ar fi trebuit să fie foarte simplă.   

Săptămâna viitoare aproape toate ţările membre ale UE îşi vor declara, rând pe rând, sprijinul faţă de opoziţia din Venezuela. Şi astfel dispar mesajul comun şi şansa rară a europenilor de a-şi demonstra unitatea. Inclusiv şi mai ales în politica externă vorbim despre o Europă mai puternică dacă este unită. Eşecul de la Bucureşti ar fi putut fi evitat şi este pur şi simplu frustrant.