Ce înşelătoare poate fi, deseori, o limbă. Sau un nume. În chineză, provincia Xinjiang, situată în nord-vestul ţării, se numeşte "Regiunea autonomă uigură Xinjiang". Însă nici vorbă de autonomie. Iar afluenţa de chinezi de etnie han, organizată de stat, în provincia bogată în resurse, a transformat uigurii deja într-o minoritate în Xinjiang. Într-o minoritate oprimată masiv. 

Guvernul chinez face la Xinjiang un experiment sinistru: printr-o combinaţie de tehnologie de supraveghere modernă, metode poliţieneşti clasice şi centre de reeducare uriaşe distruge identitatea etnică şi religioasă a unui popor şi îi inoculează docilitatea faţă de atotputernicul partid comunist.    

Suspiciune generală

În luna august Comitetul ONU pentru eliminarea discriminării rasiale vorbea despre surse credibile conform cărora aproximativ un milion de oameni ar fi reţinuţi în centre de detenţie, fără un proces corect. Adică fiecare al zecelea membru al comunităţii uigurilor! China a recunoscut abia în luna octombrie existenţa acestor centre de detenţie. Şi a justificat-o cu lupta contra terorismului şi a extremismului. 

Într-adevăr, în Xinjiang se comit mereu atentate. Dar Beijingul însuşi a redus la tăcere fiecare voce care a încercat să faciliteze dialogul, înţelegerea şi apropierea. Voci precum cea a lui Ilham Tohti. Profesorul de economie a pledat ani de zile pentru un dialog paşnic. În ciuda faptului că a fost distins cu mai multe premii pentru lupta sa în domeniul respectării drepturilor omului, Tohti a fost arestat în 2014 pentru "separatism" şi condamnat la închisoare pe viaţă. 

Cu atât mai important şi corect a fost ca, în cadrul vizitei sale la Beijing, ministrul federal de Externe, Heiko Maas, să critice, în termeni clari, existenţa taberelor de reeducare.

Rămâne de văzut ce urmări va avea declaraţia şefului diplomaţiei germane care consideră "inacceptabile" aceste centre de detenţie. Va ceda China şi îşi va revizui politica în urma remarcilor ministrului german? Nicidecum. Ambasada Chinei la Berlin a reacţionat dur şi a ameninţat cu consecinţe chiar şi la criticile privind nerespectarea drepturilor omului formulate într-o dezbatere în Bundestag.

Dublă măsură?

Că guvernul federal face un pas înapoi atunci când începe să-l usture la portofel, s-a văzut din atitudinea faţă de Arabia Saudită. În luna septembrie tocmai Heiko Maas a fost cel care, pe marginea Adunării Generale a ONU, şi-a exprimat "regretele sincere" faţă de omologul său saudit,  Adel al-Jubeir, pentru criticile fostului şef al diplomaţiei germane Sigmar Gabriel. Fără a rosti numele Arabiei Saudite, Gabriel a acuzat Riadul de "aventurism în politica externă" după ce, în cadrul unei vizite la Riad în noiembrie 2017, saudiţii l-au reţinut pe premierul libanez Saad al-Hariri, forţându-l să demisioneze. Şi mai trist: Heiko Maas a cerut scuze cu doar o săptămână înaintea asasinării jurnalistului Jamal Kashoggi în consulatul saudit din Istanbul. Credibilitatea arată cu totul altfel.        

Pentru Germania, China este mai importantă decât Arabia Saudită, nu numai economic ci şi politic - dacă ar fi să ne gândim numai la eforturile comune de salvare a acordului nuclear cu Iranul. Ca în multe alte direcţii ale politicii şi-n acest caz este nevoie de Europa, de o abordare comună europeană. Chiar dacă este greu, aceasta este singura modalitate de a obţine greutate în balanţa politică. Beijingul şi-a însuşit de minune principiul "divide et impera". Divizează capitalele europene prin acordarea selectivă de favoruri economice.

Fără susţinere din partea UE, ministrul de Externe german, Heiko Maas, riscă, în pofida criticilor sale curajoase, să rămână doar un tigru de hârtie.