După întâlnirile cu iz pedagogic la care au participat lideri europeni şi şeful guvernului elen, Alexis Tsipras, încep să fie din nou fluturate ramuri de măslin. Tonul răstit al Atenei s-a mai îndulcit, iar cancelara federală se arată şi ea împăciuitoare.

Cu toate acestea, următoarea criză este previzibilă: Tsipras le spune celor de acasă că repornirea conductei cu bani pentru Grecia depinde de redactarea unei liste de reforme. Mai exact, un pachet de măsuri credibile, menite să repună în mişcare o ţară nefuncţională.

Parlamentul de la Atena a luat în serios iniţiativa şi a dat undă verde unei legi care facilitează grecilor plata taxelor restante, datorate statului. Astfel, cred autorităţile, la buget va intra măcar o infimă parte din banii care lipsesc, absolut necesari unei ţări care se află în prag de faliment.

Fapt este că, şi luna viitoare, Grecia trebuie să plătească atât Fondului Monetar Internaţional aproximativ 4,3 miliarde de euro, cât şi refinanţările de pe piaţa financiară. Prin urmare, ţara are nevoie ca de aer de ultima tranşă de ajutor în valoare de 7 miliarde de euro.

În acelaşi timp, este limpede pentru toată lumea că, dată fiind amploarea crizei prin care trece Grecia, aceşti bani nu sunt decât o frecţie la un picior de lemn. În iulie şi august, Atena va trebui să returneze alte câteva miliarde de euro, bani pe care guvernul nu are de unde să-i scoată.

Iată, aşadar, că acceptarea unei absurde înţelegeri de genul "bani pentru reforme", nu va produce decât cel mult o amânare a falimentului. Guvernul Tsipras nu mai are defel timp să prezinte paşi concreţi de redresare a ţării.

Chiar ar ceda Europa?

Nu este, oare, un moment potrivit pentru a pune la îndoială câteva presupuneri exprimate până acum de unii lideri europeni? Să ne amintim, de pildă, ce a declarat Angela Merkel: "Dacă va eşua moneda euro, întreaga Europă va ceda odată cu ea". Chiar aşa să fie? Ar claca moneda europeană doar pentru că o mică ţară din sud-estul continentului european nu reuşeşte să respecte, pe termen mediu, o serie de angajamente? Cu certitudine că nu. Cum de altfel nu s-ar prăbuşi nici Europa.

Preşedintele Comisiei Europene este şi el încredinţat de faptul că "Grecia trebuie să rămână în zona euro". Este adevărat că majoritatea grecilor nu doreşte să renunţe la euro. Pe de altă parte, poporul elen susţine un guvern care nu poate şi nu vrea să respecte condiţiile necesare apartenenţei la grupul euro.

Să nu ne îmbătăm cu apă rece: dacă Tsipras nu se dezbară în următoarele două săptămâni, în cadrul unei nopţi a cuţitelor lungi, de facţiunea dură de stânga din partidul său, nici să vrea şi nu va putea pune în practică reformele solicitate de Bruxelles.

Trupa lui trebuie să se descurce cu o gardă de marxişti retrograzi, care au lipsit de la dezbaterile despre modernizare în ultimii 40 de ani.

Din păcate, chiar dacă au gura mare, mulţi dintre rebelii lui Tsipras nu au prezentat până acum nicio idee nouă, interesantă, de viitor. Fă angajări la stat şi obţine creştere prin investiţii publice - asta este o gândire de când lumea.

Restul lumii din zona euro are la dispoziţie trei posibilităţi. Prima: finanţarea orbească a bugetului grecesc pentru următorii 10-20 de ani. Ţara este mică şi operaţiunea sustenabilă din punct de vedere financiar, însă electoratul din celelalte ţări membre nu va fi de acord cu ea. Ar fi suficient doar ca în Finlanda, în aprilie, să ajungă la putere populiştii pentru a se alege praful de această idee.

O a doua variantă ar fi să lăsam Atena să se facă ţăndări din punct de vedere economic şi să asistăm la un "Grexit" sau "Graccident" - ieşirea intenţionată sau din greşeală a ţării din zona euro. Evident, imediat după aceea ar trebui să acordăm Greciei, pe termen mediu, ajutor umanitar. Altfel, ar fi cu neputinţă atenuarea consecinţelor pe care le-ar avea o transformare socio-politică de o asemenea magnitudine.

A treia cale, cea de mijloc

A treia opţiune ar presupune să se negocieze cu Grecia o eventuală părăsire temporară a zonei euro, un "timeout" de cinci ani, până la sfârşitul lui 2020.

Oricum, până atunci, Atena n-ar trebui să plătească vreo datorie Uniunii Europene, ci doar ratele stabilite cu FMI. Pentru a le putea achita, Grecia ar fi în continuare dependentă de ajutorul altor ţări europene, dar, în rest, s-ar susţine singură, fiind nevoită să folosească un soi de monedă paralelă. Aceasta ar fi marcată de o devalorizare corespunzătoare performanţei slabe a economiei.

Însă, în cazul Greciei, nici măcar această iniţiativă nu ar fi un panaceu. Economia greacă exportă puţin, fiind dependentă de turism, agricultură şi de transportul maritim.

Avantajul major al acestui "timeout" ar fi imposibilitatea Greciei de a acumula datorii suplimentare, de vreme ce n-ar mai primi bani nici de la Banca Centrală Europeană, nici de pe piaţa de capital. Astfel, Atena ar fi nevoită să găsească singură o cale de a ieşi din nisipurile mişcătoare în care se află. Eventual fără guvernul Tsipras, a cărui politică s-a axat până acum pe principiul "banii cresc în copac".

Poate că tocmai acest plonjon într-o nouă "viaţă sălbatică" ar fi declicul necesar poporului elen pentru a afla ce vrea de la viitor. Astfel, ar putea apărea şi dorinţa de efectuare a reformelor structurale atât de necesare.

Faţă de celelalte scenarii posibile privind viitorul ţării, acesta din urmă are cel puţin şarmul de a fi o alternativă la o catastrofă iminentă.