Corupţia nu poate fi definită uşor, căci ea nu constă pur şi simplu în nesocotirea legilor. Ba mai mult, există corupţie legală şi o cursă teribilă a legiuitorilor moralişti de a o prinde din urmă cu legi tot mai constrângătoare. Faptul că în Europa declaraţiile de avere şi de interese nu sunt peste tot la fel, că unele sunt mai severe (ca în România) şi altele mai indulgente, ne arată că e vorba de ceva ce nu poate fi prins în contururi precise. În orice caz, putem conveni că, în linii mari, cel care deturnează instituţiile folosindu-le în scop personal comite un act de corupţie. Statul, fie el democratic sau nu, creează reguli cu valabilitate generală, care pot fi corupte prin deturnarea lor în scop individual. De aceea, codul penal nu poate prinde toate formele corupţiei, care se adaptează mereu la situaţie şi inventează procedee noi.

De exemplu ceea ce a relatat preşedintele Traian Băsescu este un act de corupţie, chiar dacă nu are corespondent precis în Codul penal. Vorbind despre intenţia fiicei sale de a candida la alegerile europene, Traian Băsescu a recunoscut că semnăturile de susţinere au fost strânse cu ajutorul unor organizaţii de partid şi a unor primari: „s-a mai apucat şi câte un primar să îi strângă semnături” (B1TV). Or, faptul că administraţia locală cu aparatul ei plătit din bugetele publice se mobilizează într-un scop privat este o pură manifestare de corupţie.

Repet, nu imoralitatea defineşte corupţia, ci modul în care individul se raportează la regulile cu caracter general ale societăţii. Dacă organizaţiile PDL strâng semnături pentru un candidat independent şi chiar votează în favoarea acestuia – aşa cum s-a întâmplat în 2009 – asistăm la coruperea structurilor de partid. Acest lucru lasă de obicei societatea indiferentă, cu toate că partidele sunt persoane juridice de drept public. Dar de data aceasta, aşa cum reieşise dintr-o anchetă de presă, au fost primari care şi-au mobilizat oamenii (consilierii locali) pentru strângerea de semnături.

Preşedintele a recunoscut cu seninătate un act de corupţie, profitând de o particularitate pshologică a ”vinovăţiei”. Ceea ce este vinovat este de regulă ascuns. Un ”corupt” se furişează, schimbă trei-patru cartele telefonice să nu fie interceptat, vorbeşte codificat şi în general caută să nu fie descoperit. De aici se creează impresia că ceea ce este ascuns este corupt şi vinovat, iar ceea ce este la vedere este inocent.

Dar este adesea o simplă o iluzie. Corupţia poate prea bine să acţioneze la vedere, mai ales dacă nu este numită ca atare. Am văzut cu toţii că obişnuinţa de a oferi cadouri profesorilor a funcţionat decenii întregi la vedere cu consimţământul tuturor, până când cineva a denunţat obiceiul ca pe un fapt de corupţie. Din clipa aceea toată lumea a înţeles. La fel se întâmplă cu multe alte lucruri care au toate trăsăturile corupţiei, dar pe care oamenii continuă să le tolereze pentru că nu le înţeleg bine natura.