Suntem obișnuiți cu prezențele culturale românești și occidentale în Republica Moldova. Aceste contacte au devenit o tradiție și s-au intensificat în ultimii 5 ani, de când Moldova se bucură de o guvernare democratică, dedicată integrării europene.

Cultura este o armă redutabilă împotriva ignoranței și dezinformării, împotriva indiferenței și instinctelor gregare. Nu în zadar se spune: „Câtă cultură, atâta libertate!” Iar azi, cultura a devenit un zid în fața agresiunii rusești, care amenință întreaga Europă. Dictatorul Putin ar vrea să ne întoarcă într-un Ev Mediu al barbariei și al obscurantismului. Artiștii, creatorii se opun acestei prăbușiri cu uneltele meseriei lor: stiloul, penelul, camera de filmat, rampa scenei teatrale, bagheta regizorală...

Orice prezență culturală din România și din Vest, la Chișinău, are darul să ne fortifice starea de spirit, să ne dea încredere că Lumea liberă stă cu ochii pe noi, ne consideră parte din familie și nu ne va lăsa la greu.

O echipă muzicală performantă

Romanian Chamber Orchestra e un ansamblu simfonic format din muzicieni români afirmați pe scenele lumii, rezidenți în diverse țări, dar și din tineri instrumentiști din România, care obțin astfel o formidabilă susținere la început de carieră. Membrii orchestrei se întâlnesc o dată sau de câteva ori pe an pentru a susține concerte. Dacă la început evoluau doar în România, de câţiva ani au concerte și peste hotare.

Agenția de impresariat artistic Artexim a Ministerului Culturii din România și Institutul Cultural Român au prilejuit acestei faimoase orchestre, în cadrul Festivalului George Enescu, al cărui director artistic este Cristian Măcelaru, un sejur muzical la Chișinău, sejur ce a cuprins o serie de masterclass-uri oferite tinerilor instrumentiști din Moldova și concertul de gală, din seara zilei de 16 septembrie.

O seară de excepție

A fost cu intrare liberă la concertul de la Sala cu Orgă, dar ca să fii sigur că prinzi un loc trebuia să vii cu cel puțin o jumătate de oră mai devreme. A fost prezentă președinta Maia Sandu și am văzut parlamentari, miniștri, reprezentanți ai corpului diplomatic, personalități ale lumii intelectuale din Republica Moldova, jurnaliști radio și presă, și foarte mulți tineri, împătimiți de muzică.

În deschiderea concertului, dirijorul Cristian Măcelaru a adresat publicului un cuvânt de salut și a subliniat semnificația acestui eveniment artistic:

„În artă, în literatură, spunea George Enescu, nimic nu este al tău până nu-l dăruiești altcuiva. Noi luptăm pentru valorile umaniste, Europa continuă să lupte pentru a menține valorile europene, despre care Schiller a scris, iar Beethoven le-a pus în muzică. Ideea de unitate, de a avea același ideal în viață: pace, libertate, democrație. Pentru Republica Moldova e un moment decisiv și noi facem efortul în plan cultural ca Moldova să se alinieze tot mai mult cu o Europă deschisă și democratică.”

Repertoriul serii a constat din „Suita de dansuri românești” de Toma Verly, în premieră absolută (trei melodii populare stilizate), Simfonia nr. 3 în la minor op. 56, de Felix Mendelssohn-Bartholdy, și, între acestea două, Concertul pentru vioară și orchestră op. 80 de Samuel Coleridge-Taylor, interpretat pentru prima dată în Republica Moldova – o lucrare muzicală extrem de complexă, dar și impetuoasă prin energia sa, căreia i-a dat strălucire solista Ioana Cristina Goicea.

A fost revelația serii. Felul cum trăia această violonistă meandrele partiturii, cum vibra și răspundea ritmului, accentelor, schimbărilor de direcție melodică au fost impresionante. Era de parcă ar fi spus: sunt acolo, pe scenă, nu în alt loc, nu sunt doar cu degetele care ciupește corzile viorii, ci și cu mintea, cu spiritul. Total absorbită, transfigurată, făcând abstracție de presiunea sălii (mă întrebam cum reușește?), dar și alimentându-se cu emoția pe care o emana publicul. I-am admirat virtuozitatea interpretării, inegalabilă, dar și eleganța demnă, aristocratică, a ținutei.

Ioana Cristina Goicea a fost ovaționată în picioare, îndelung, ca și întreaga orchestră la finalul Simfoniei nr. 3 în la minor a lui Mendelssohn-Bartholdy – o epopee lungă, contorsionată, în care am sesizat influențe, melancolii central-europene, chiar dacă se numește „Simfonia scoțiană”. La un concert simfonic nu se obișnuiesc bis-urile, programul era strict stabilit, cu lucrări ample ca întindere, dar muzicienii de pe scenă au simțit, sunt convins, că publicul și-ar fi dorit ca acel concert să nu se mai termine...

Romanian Chamber Orchestra, compusă din profesioniști cu experiență, cu zeci, sute de concerte în spate, conduși cu mână sigură de dirijorul Cristian Măcelaru, cel care a dat clasă în acea seară la pupitrul regizoral – pentru că era o adevărată regie a sunetelor, țesute în pânze muzicale stratificate. Dacă ar fi să folosesc o metaforă marină, aș spune că „timonierul” Cristian Măcelaru și-a condus în acea seară corabia-orchestră prin grele furtuni și derive epuizante spre golful promis, acolo unde îl așteptau – pe căpitan și mateloți – bucuria unui periplu încheiat apoteotic, în urale și buchete de flori.

Acesta a fost sentimentul meu în seara zilei de 16 septembrie, la Sala cu Orgă din Chișinău.

L-a finalul concertului, am stat puțin de vorbă cu unul dintre instrumentiștii orchestrei: contrabasistul Arthur Balogh, pe care l-am urmărit de aproape, din rândul doi, unde-mi aveam locul. Era omul care puncta decisiv modificările melodice, cu ochii pe note și atent la desenul schițat în aer de bagheta dirijorală.

Arthur Balogh este de 15 ani plecat din România. Activează la Stuttgarter Philharmoniker și a fost foarte impresionat de valoarea colegilor cu care s-a reunit în Romanian Chamber Orchestra. Mi-a spus că se simte bine la Chișinău, unde au fost primiți cu multă deschidere și ospitalitate. A fost încântat să susțină și el câteva masterclass-uri cu tineri muzicieni basarabeni, împătimiți de acest instrument aparent greoi, contrabasul, dar atât de versatil în expresie, tineri pe care i-a găsit foarte receptivi și dornici să-și aprofundeze cunoștințele și abilitățile profesionale. Cu doi dintre ei, un băiat și o fată, Arthur Balogh a discutat chiar acolo, emoționați că au reușit să ajungă la acest concert.

...I-am urmărit și în pauză. Muzicienii, sprijinindu-se de balustradă, violonistele cu instrumentele în mână, glumind, comentând, veseli și accesibili, cum sunt românii – spirite latine –, contemplând publicul din proximitatea scenei pe care aveau să urce în câteva minute pentru a ne dărui din noblețea și harul lor. Normalitatea oamenilor și sublimul artei.