Cu excepția filosofilor Mihai Șora și Mircea Dumitru, cei mai mulți dintre miniștrii Educației au călcat pe urmele sindicalistului Liviu Pop, așa-numitul „genunche“.

Potrivit datelor publicate recent de Oficiul European pentru Statistică (Eurostat), în 2022 România era pe ultimul loc la nivelul Uniunii Europene în ceea ce privește ponderea învățământului universitar în rândul tinerilor între 25 și 34 de ani. Mai puțin de 25% dintre tinerii din această grupă de vârstă sunt absolvenți de studii superioare, în timp ce media la nivelul UE este de 42%. Obiectivul comunității europene este ca, până în 2030, în toate statele membre numărul tinerilor cu studii superioare să ajungă la 45%. În momentul de față aproape jumătate din statele membre se situează deasupra acestui obiectiv, cap de listă fiind Irlanda, unde 62% dintre tineri au absolvit o facultate.

Suntem la ani lumină față de miza pe care pariază Uniunea Europeană. Cu toată „România Educată“ pe care președintele Iohannis o va lăsa grea moștenire succesorului său la Cotroceni și regnului politic autohton, cu toate vocalizele ministrului Educației Ligia Deca, sistemul nostru de învățământ nu dă semne că s-ar plasa pe drumul cel bun alături de țările europene performante în domeniul școlii.

Profesorul universitar Caius Dobrescu de la Universitatea din București vorbește pentru DW despre racilele sistemului de învățământ superior, în contextul în care criza din Educație continuă.

George Arun: Caius, vreau să ieșim din canoanele unui interviu „clasic“ și să purtăm un dialog liber între doi oameni care și-au început cariera de dascăl în cei mai duri ani ai comunismului poststalinist.

Întrebarea de căpătâi este cum vin absolvenții de liceu la facultate, cât de bine pregătiți sunt și mai ales ce ținte au pentru viața post-universitară?

Caius Dobrescu: Răspunsul e mai complex. E vorba de liceul pe care l-au absolvit, unii trăiesc într-o casă unde au o bibliotecă iar alții nu, unii au călătorit mult în afară, au avut norocul acesta, i-a susținut familia. Sigur că nu pot să nu observ ce observă toată lumea, anume că bagajul de cunoștințe cu care vin ei este de la un an la altul tot mai precar.

Dacă profesorii din mediul universitar s-ar ascunde în carapacea acestui eșec garantat, în carapacea dezinteresului funciar, atunci învățământul universitar chiar ar trebui să-și încuie porțile.

Nu aș merge atât de departe, însă ca profesor al unei facultăți te bazezi pe niște informații care ar fi trebuit să fie asimilate în 12 ani de studiu și descoperi cu stupoare că liceenii care au trecut de bacalaureat și de admitere vin cu goluri substanțiale.

„Să fii student la Facultatea de Litere și să nu fi auzit de Shakespeare“

În ceea ce privește zona noastră de formație umanistă și de învățământ pur și simplu literar, ei nu au aproape deloc idee despre literatura universală. Nu știu dacă tu îți dai seama, dar să ai 12 clase, să fii la filologie și să nu fi auzit de Shakespeare, măcar așa, doar de nume, că este unul pe care îl cheamă așa. Dar lucrul ăsta nu-i de mirare, pentru că marii scriitori ai lumii din toate timpurile nu sunt în curricula de bază, nici măcar la liceele cu profil umanist. Partea asta de literatură universală este aproape nulă, sunt așa niște lecții de sinteză unde sunt informații foarte împrăștiate. Este absolut șocant ca în sistemul de educație umanistă să n-ai aproape nimic de-a face cu curicculum-ul cultural și artistic european.

E un exemplu de prostie abisală, eu sunt convins că și-n Albania canonul european e mai prezent în sistemul de educație decât în România. Adică e la fel de șocant ca și faptul că avem mai puține femei în Parlament decât Republica Islamică Iran.

„Cei care conduc sistemul de învățământ se plasează în inerția celor de dinainte de ’89“

Poți face o comparație între învățământul de dinainte de ’89 și cel de acum?

Mie mi se pare evident că degradarea de care ne tot plângem a început de atunci. Și atunci se-nvăța pe de rost, și absolut tot ce se-ntâmplă de 33 de ani încoace este consecința unor derapaje care au început înainte de decembrie ’89.

Se profileazăo mare amenințare, potențial un cancer în sistemul acesta. Pentru că, în capul celor care administrează sistemul, ca și al multor membri ai publicului, persistă ideea că profesorii trebuie să învețe mai multă metodică, mai multă pedagogie, pentru că ei nu știu să fie profesori la clasă. Din cauza asta se explică o parte din eșec. Pare de bun simț. Numai că noi doi știm ce-nsemnau aceste cursuri de pedagogie, de metodică, știm de pe vremea noastră și eu te asigur că este absolut la fel acum. Este domnia limbii de lemn în cel mai odios mod, este ceva complet ineficient, nu are nici un fel de gândire cu adevărat critică, inovativă. Este pur și simplu o birocrație ruginită, penibilă, care merge în gol, iar ce vor să facă acum e următorul lucru: să introducă obligativitatea masteratului didactic, fără de care nu vei mai putea preda la nivel gimnazial sau liceal.

Asta înseamnă distrugerea tuturor masteratelor așa-zis profesionale care există acum. În felul acesta, absolvenții oricărei facultăți nu vor mai putea intra în sistem dacă nu trec pe la pedagogie, unde este un adevărat meșteșug de tâmpire. În loc să reformezi aceste module pedagogice care există acum și să le dai substanță, să te aliniezi la teoriile, la curentele de idei din Vest, care sunt într-adevăr foarte inspiraționale, acești indivizi care conduc sistemul se plasează în inerția celor de dinainte de ’89.

Capitalizează George Simion și AUR scoruri electorale de pe urma grevei profesorilor?

Se vorbește tot mai stăruitor despre politizarea grevei profesorilor, anume că liderii sindicali bat palma în spatele ușilor închise cu Marcel Ciolacu și PSD pentru ca acesta să ajungă în scaunul de prim-ministru într-o situație de criză, pe care să o gestioneze și în final să o rezolve, ceea ce l-ar pune într-o poziție net avantajoasă față de actualul premier, generalul Ciucă. Nu știu dacă e un sâmbure de adevăr în ceea ce se vehiculează, dar un lucru e cert, și anume că Marcel Ciolacu a fost și este cel mai puțin critic la adresa profesorilor și a liderilor sindicali care se află, iată, în a treia săptămână de grevă generală.

E un unghi din care ar putea fi privite lucrurile, în sensul că ar fi unii lideri de sindicat care ar vrea să facă un serviciu cuiva, dar sincer să fiu nu văd cui, pentru că avem la guvernare o coaliție largă, e greu de zis acum cine pierde și cine capitalizează. E de presupus că mai degrabă capitalizează cei care sunt în afara coaliției, dar nu prea văd USR luând în mână tema Educației la modul serios. Ei reacționează numai punctual, dar nu văd să aibă în programul lor în mod hotărât ideea că trebuie să investim masiv în Educație.

Mai rămâne AUR, George Simion și ai lui care bat toba pe orice temă de pe agenda publică, fac mult zgomot, dar fără să aibă soluții.

Da, s-ar putea să capitalizeze AUR, care urcă în modul acesta delirant, hrănindu-se din bezmeticia unei largi mase populare. Pe de altă parte, nu văd cum o minte cât de cât sănătoasă să facă legătura între AUR și educație.

George Simion a somat zilele trecute liderii de sindicat să spună dacă printre cadrele didactice în grevă sunt și membri ai AUR, anunțând că îi va exclude din partid pe cei care s-ar dovedi a fi printre protestatari.

Mi-e greu să cred că printre profesorii în grevă există mulți susținători ai acestui partid care de fapt nu a avut până acum tema educației pe tapet. Sigur că oricând o pot lua în brațe, că nu-i doare gura să spună că vor mări salariile, vor face și vor drege, însă astea sunt doar baloane de săpun. Dar că ei ar avea conexiuni și că ar manipula momentul acesta mi se pare greu de crezut, pentru că aici e vorba de o nemulțumire care a crescut în decenii, frustrarea e masivă iar minciunile cele mai abjecte care s-au vehiculat sunt evidente, așa încât e greu de spus ce se va întâmpla în continuare. După ce oamenii s-au pornit, e greu să se-ntoarcă, e greu să revină la catedră după ce au făcut acest pas care, de altfel, trebuia demult făcut.

Că ne place sau nu, liderii sindicali sunt „singura interfață între guvernanți și protestatari“

Care e relația dintre liderii de sindicat și profesori? Multe voci spun că nu-i reprezintă, inclusiv președintele Iohannis a spus acest lucru, dar fără a aduce argumente, dovezi.

Oricum ar fi acești lideri de sindicat, în momentul acesta sunt plasați unde sunt plasați și sunt singura interfață între guvernanți și protestatari. În ceea ce-l privește pe președintele Iohannis, el încearcă să dezbine greviștii de liderii lor, în loc să caute soluții alături de Ciucă, Ligia Deca și ceilalți actori politici decidenți.

Sunt convins că acești lideri sindicali nu sunt nici pe departe rupți din soare, ei n-au valoare de reprezentare în sensul ăsta că ar fi „suflet din sufletul poporului muncitor“.

Caius, ești la catedră de 33 de ani, ai „prins“ toți cei 29 de miniștri care s-au perindat la Ministerul Educației din decembrie ’89 încoace. Primul dintre ei a fost regretatul Mihai Șora. Ce-ți spune galeria majorității acestor miniștri virusați până-n măduva oaselor de comandamentele tributului politic?

Tot timpul au fost miniștri ai Educației care nu aveau ce să caute acolo, cu excepția lui Mihai Șora și a lui Mircea Dumitru, care însă au administrat învățământul o perioadă mult prea scurtă. În fruntea celui mai important minister s-au perindat indivizi fără statură publică, fără prestigiu în rândul societății civile, fără putere politică.

Revin la Mircea Dumitru, care a fost un ministru de certă valoare intelectuală, respectat larg în rândul opiniei publice și care și-a spus punctul de vedere foarte ferm în problemele care țin de ridicarea nivelului învățământului. Din păcate, nu a putut rezista mult în această funcție.

Ligia Deca și noua limbă de lemn sau „păsăreasca birocratică“

Am scris mai demult un text la DW despre declinul funciar al învățământului, cu titlul „De la Mihai Șora la sindicalistul Liviu Pop“. E vorba de renumitul „genunche“, cel care a desființat practic Consiliul Național de Etică și Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare (CNATDCU). Cum te-ai raporta la un alt titlu, anume „De la Mircea Dumitru la Ligia Deca?“

Prin comparație, diferența e uriașă. Doamna aceasta Deca este o birocrată, toată cariera ei e construită pe un discurs din ăsta al limbii de lemn și păsăreasca birocratică din Educație. Un ministru trebuie să aibă potența de a gândi liber, de a avea viziuni, așa cum Mircea Dumitru vorbea, de pildă, despre valoarea autonomiei de gândire, care trebuie pusă în centrul reformei Educației. În calitatea lui de filosof, a putut să facă apel cu vigoare la asemenea principii. Doamna Deca are o carieră prin organizații, prin „comitete și comiții“, ca să zic așa, la făcut formulare și la evaluări din astea strict formale.

Nu cred că are statura intelectuală și morală să vină și să discute despre principii, în caz că i-ar trece prin cap așa ceva, ceea ce mă-ndoiesc că se-ntâmplă.

Caius Dobrescu este profesor doctor de teoria literaturii la Universitatea din Bucureşti. A publicat volume de poezie, proză, eseuri, critică literară. Ultima apariție editorială: „Plăcerea de a gândi“.