În România, criza politică se apropie de 100 de zile, în Bulgaria instabilitatea durează de la începutul anului, în Ungaria, autoritarismul lui Viktor Orban își păstrează direcția antioccidentală, Serbia menține conflictul la frontiera cu fosta sa provincie Kosovo, devenită independentă în 2007, Ucraina vorbește deja de luni de zile despre masările de trupe rusești la granițele sale, iar dincolo de Prut, la mai puțin de 200 de kilometri de granița cu România, în Transnistria staționează armament și soldați ruși.

România e înconjurată de state instabile sau cu democrații problematice. Indexul vulnerabilității din regiune, măsurat periodic de Globasek, o asociație de experți cu sediul la Bratislava, arată că Serbia este cea mai vulnerabilă țară din zonă la influența venită dinspre Rusia și China, urmată de Ungaria, Bulgaria, Muntenegru, Cehia, Slovacia, Macedonia și România.

Din această cercetare, România pare cea mai rezistentă la influențe externe și cea mai puțin dispusă spre complicități cu Rusia sau China, dar creșterea fenomenului corupției, letargia parchetelor, aruncarea țării în haos, fără niciun motiv, scumpirea energiei, încurajează trendurile antioccidentale. Astfel că un sondaj recent, făcut de Laboratorul pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS), în parteneriat cu Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale (ISPRI) al Academiei Române, arată că 17,3% dintre români au încredere foarte multă în Rusia și alți 23,9% au încredere multă. Adică peste 40% din populația țării ar privi spre Moscova. În același timp, 70% declară că au încredere multă și foarte multă în Germania, Franța și Statele Unite. Atlantiștii par, deci, să se suprapună parțial cu cei care admiră Federația Rusă. Numărul celor din urmă crește, însă, inexplicabil, fiindcă un sondaj anterior făcut de același Laborator arăta că încrederea românilor față de Rusia era sub 15%. În același timp, jumătate dintre români consideră că Bucureștiul a avut mereu relații bune cu Beijingul și că lucrurile n-ar trebui să se schimbe. Nu e clar, dacă și în România ar putea avea loc o schimbare de macaz ca în Ungaria, unde apropierea premierului Viktor Orban de China și Rusia nu a produs mari nemulțumiri.

Deocamdată, niciun partid de la București nu-și permite să aibă opinii antieuropene sau antiatlantiste, dar mulți lideri autohtoni sabotează legăturile României cu UE și NATO. Inclusiv criza aceasta prelungită este o formulă de a demonstra cât de ușor poate fi întoarsă pe dos țara, ce simplu poate fi provocată instabilitatea, chiar și atunci când la putere se află partide așa-zis democratice.

Într-o perioadă în care toată regiunea e supusă unor teste de stres, România și-a dat singură foc, uitând să cheme pompierii. În zona Mării Negre, Rusia este nervoasă de avansul americanilor și își arată colții în mod direct, în regiunea baltică, hărțuielile sunt mai vechi, dar pentru prima dată granița poloneză este forțată sub pretextul migrației. Ministrul polonez al apărării, Mariusz Blaszczak, a spus în acest sens că nimeni dintre membrii NATO nu a pus la îndoială „seriozitatea amenințării rusești" în zonă.

Dacă la frontiera cu Belarus este vorba despre o amenințare hibridă, în care sunt sacrificați civili inocenți, la Marea Neagră, războiul rece se încălzește treptat între Rusia și Alianța Nord Atlantică și fiecare parte strânge informații și încearcă să afle ce pregătește cealaltă. Avioanele militare rusești testează de ani de zile frontiera NATO și, mai nou, Rusia se plânge că aeronavele Alianței s-ar apropia prea mult de zona sa exclusivă, de pildă de Crimeea, anexată de Moscova în 2014, dar pe care lumea civilizată o consideră parte a Ucrainei.

În paralel, acuzațiile reciproce curg deja de câteva săptămâni. La începutul lunii, flota rusă din Marea Neagră a demarat exerciții împotriva unui atac aerian și a exersat distrugerea navelor inamice, exact când două nave americane de război se aflau în zonă, iar Vladimir Putin spunea că le poate vedea nu doar prin binoclu, ci și prin „căutarea sistemului de apărare”. Ulterior, Ministerul Apărării de la Moscova a explicat că „în afară de marina americană, se preconizează implicarea aviației tactice, de patrulare și strategice, precum și a contingentelor forțelor armate din Bulgaria, Georgia, România, Turcia și Ucraina”, și că „este evident faptul că se studiază un posibil teatru de operațiuni militare, în cazul în care Kievul pregăteşte o soluție militară pentru criza din sud-estul ţării, din Donbas''.

După ce Rusia și-a închis misiunea sa de pe lângă NATO (ca reacție a retragerii acreditării pentru opt diplomați ruși, catalogați de Alianță drept spioni), riscul escaladării tensiunilor crește inevitabil. Rusia știe să se joace cu astfel de situații la frontiera sa vestică, în încercarea de a adânci diferențele din interiorul NATO. Testarea capacităţii NATO de a-şi păzi granița este o componentă cheie a tacticii Moscovei, scrie analistul DW Konstantin Eggert, fiindcă în acest fel „se vor crea şi adânci  falii între bunii francezi, germani, italieni şi belgieni, şi răii polonezi, cehi, lituanieni, letoni şi români”.

Statele Unite și-au avertizat deja Aliații din Europa că Rusia ar planifica invazia Ucrainei, iar șeful forțelor armate din Marea Britanie, generalul Nick Carter, susține că riscul unui război accidental cu Rusia ar fi mai mare acum decât în timpul Războiului Rece.

Tensiunile care se acumulează în Estul Europei vin pe fondul degradării statului de drept (Polonia, Ungaria, România), al crizelor politice lungi și inutile (România, Bulgaria), al prelungirii pandemiei și al neîncrederii în vaccin în majoritatea țărilor din zonă, al dependențelor energetice de Rusia.

Vulnerabilitățile interne oferă, însă, Moscovei pârghii nesperate pentru a diviza și mai mult societățile confuze ale acestor state și pentru ca acestea să-i deschidă larg ușile, ca unui oaspete nepoftit.