În ciuda votului mai mult decât concludent, persistă o incertitudine privitoare la acţiunile viitoare ale Preşedintelui. În ultima săptămână de campanie, acesta a declarat explicit că îi vine greu să treacă peste propriile sentimente. A pune în balanţă votul copleşitor al naţiunii cu sentimentele personale pare cu totul nerezonabil şi de aceea, nimeni nu a luat cu totul în serios declaraţia lui Traian Băsescu, deşi nimeni nu a ignorat-o. Învingătorii acestui scrutin au lansat un avertisment la fel de neliniştitor: ”Cine ridică sabia de sabie va muri!”.

Dar dincolo de acest război psihologic, mai importantă chiar este bătălia pentru validare externă. Preşedintele şi partizanii săi au obţinut o victorie contraproductivă prin faptul că secretarul de stat Hilary Clinton a menţionat România într-un context negativ în cadrul discursului său la OSCE. Prim ministrul Victor Ponta nu a reuşit întru totul să contrabalanseze impresia neplăcută, în ciuda faptului că în aceeaşi zi îi apărea un articol de opinie în Washington Post. El mai are un drum lung de parcurs şi, după toate aparenţele, nu se poate aştepta la cooperarea patriotică a opozanţilor. De aceea, el este nevoit să întreprindă acţiuni care exced anumite promisiuni electorale sau care contrazic anumite subânţelesuri, cum ar fi, de exemplu, promisiunea de a coopta UDMR într-o majoritate parlamentară.

E un pas delicat, dar necesar în mai multe privinţe. Mulţi militanţi sau simpatizanţi USL s-au crispat. Ministrul Culturii Puiu Haşotti a făcut o declaraţie de-a dreptul ostilă, iar deputata europeană Norica Nicolai a avut o izbucnire similară, admiţând totuşi posibilitatea unei colaborări parlamentare. Preşedintele liberalilor, Crin Antonescu a părut, el însuşi, destul de circumspect, deşi anterior nu excludea o alianţă cu UDMR. Este clar că liberalii au fost prinşi pe picior greşit. Discuţiile dintre liderii USL şi UDMR nu le sunt pe plac şi, mai ales acum, când alianţa e pe cale să obţină peste 66% din mandate, o colaborare cu această formaţiune, care s-a opus mereu destituirii guvernului Boc, li se pare indezirabilă.

Liberalii au dreptate într-un sens foarte îngust. UDMR a susţinut guvernarea PDL fără rezerve şi, dacă ar fi un partid oarecare, s-ar cuveni să treacă în opoziţie şi să plătească preţul. Reprezentanţii acestei federaţii politice, reprezintă însă nu o doctrină politică sau o categorie socială oarecare, ci o minoritate istorică cu rol constitutiv în viaţa socială a vechii Transilvanii.

Cooptarea lor, într-o formă sau alta, în viitoarea majoritate, este necesară nu atât pentru împlinirea unei majorităţi aritmetice, cât ca o garanţie că ungurii din vechea Transilvanie nu vor fi trecuţi cu vederea de noile aranjamente constituţionale. Prin urmare, alianţa cu UDMR este un lucru bun în sine, judecând chiar exclusiv după criteriile politicii locale, căci dă satisfacţie unui nobil conservatorism dar, în clipa de faţă, este o necesitate stringentă de validare externă. Mai mult ca altădată, circumstanţele externe nefericite în care USL vine la putere îi pretinde să facă gesturi vizibile şi asiguratoare, să dea curs unei gesticulaţii suficient de largi, încât să fie văzute de la distanţă. Desigur angajamentele ar trebui să fie serioase şi substanţiale, dar tocmai de aceea este nevoie de acordul şi cooperarea explicită a UDMR.

Această grupare are, în plus, o anumită trecere şi în grupurile PPE putând prin participarea ei la guvernare să neutralizeze atacurile partizane care nu au fost cu totul stopate nici după victoria copleşitoare a USL în alegerile de duminică.

Nu în ultimul rând, o majoritate USL-UDMR ar fi de natură să contracareze eventuale intenţii ostile ale preşedintelui Traian Băsescu, al cărui singur suport se află în exterior. Or, ce argumente ar putea invoca preşedintele în faţa prietenilor săi politici, dacă şi UDMR a trecut în tabăra guvernului? Se vede aşadar că împrejurările cer în mod imperios o colaborare cu UDMR, atât în folosul alianţei, dar mai ales în folosul ţării înseşi.