Momentul e unul istoric. Înseamnă că lumea liberă s-a hotărât să extragă această fostă republică sovietică din „zona gri”, a nesiguranței, sărăciei, corupției, din acel No Man’s Land controlat de Rusia. Aflat pe 4 mai la Chișinău, Charles Michel, președintele Consiliului European, a declarat că răspunsul la această solicitare ar putea veni într-un răstimp foarte scurt, către sfârșitul lunii iunie. În mod normal (dar când am auzit ultima dată cuvântul „normalitate”?), forurile de conducere ale UE își formulează decizia pe durata a 8-9 luni.

Schimbarea dramatică a contextului regional și internațional a condus la o reevaluare a filozofiei integrării europene. Agresiunea Rusiei în Ucraina a trezit din amorțeală blocul comunitar, obligând țările cu greutate și organismele UE să facă front comun în fața barbariei putiniste, să arunce un colac de salvare statelor din Europa de Est, foste republici sovietice – Ucraina, Republica Moldova și Georgia – ultimele, cu aspirații democratice, rămase pe dinafara procesului de extindere, împotmolite în „sfera intereselor vitale” ale Rusiei.

Însă dincolo de contextul inflamat, care a accelerat procesele de integrare, unii în Occident se întreabă: „merită” Republica Moldova să fie primită în Uniunea Europeană? Aceasta vine din trecutul sovietic, are un conflict separatist pe teritoriul său, în Transnistria, suferă de corupție și ineficiență în instituții, un sistem bancar din care mafia de la putere, înainte de schimbarea politică din 2020-21, a furat un miliard și a spălat alte miliarde de dolari din Rusia. În plus, Moldova e prea dependentă de gazul rusesc și de energia electrică cumpărată de la o întreprindere controlată de regimul separatist de la Tiraspol.

Poți, desigur, invoca aceste probleme, pe care nimeni la Chișinău nu le neagă, dar mai corect ar fi să ne întrebăm despre rațiunea de existență a Uniunii Europene: să se închidă în ea însăși, autist și egoist, sau să extindă spațiul libertății spre Est, pentru că altfel aici se va instaura tirania pentru mulți ani înainte, amenințând democrația, stabilitatea și prosperitatea lumii libere. Natura are oroare de vid. Și nu e neapărat nevoie să ai granițe comune cu Rusia, precum ucrainenii, ca să-i simți mușcătura veninoasă.

Republica Moldova aparține de drept Europei: prin așezare geografică, limbă și cultură. Majoritatea locuitorilor săi sunt etnici români, vorbesc limba română, una din limbile oficiale ale UE, iar circa o treime din populație, inclusiv oameni de alte naționalități, sunt și cetățeni ai României. Un teritoriu de civilizație occidentală, creștin-ortodoxă și nu doar, integrat de-a lungul istoriei sale în spațiul Europei.

În pofida ocupației rusești din ultimele două sute de ani (la 16 mai 2022 se vor împlini 210 ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus), această conștiință a apartenenței la Europa nu a putut fi dezrădăcinată, iar odată cu implozia URSS, Moldova independentă și-a regăsit destinul românesc și european, chiar dacă nu a putut rupe cu totul lanțul care o leagă de Moscova.

În actuala criză declanșată de Rusia s-au auzit reproșuri dinspre partea ucraineană că Moldova nu face destul pentru susținerea Ucrainei, că se prevalează de neutralitatea din Constituție, încercând să se pună bine și cu Kievul, și cu Moscova. Mulți uită însă că Moldova și-a avut propriul război de independență în primăvara-vara anului 1992, care începuse – semnificativ! – pe 2 martie, când pe catargul de la ONU era înălțat stindardul Republicii Moldova. Războiul din Transnistria din 1992 a fost „uvertura” agresiunii rusești din 2008 în Georgia și a atacurilor împotriva Ucrainei în 2014 – Crimeea și Donbass – și a invaziei declanșate la 24 februarie 2022.

Moldova a început cu entuziasm în zorii independenței sale, dar elanul i-a fost frânt de agresiunea rusă și de restaurația comunistă ce a urmat, în multiplele ei ipostaze. Acum, într-un context dramatic, a apărut o nouă șansă, ce poate fi asemuită cu anul 1918, când în haosul Primului Război Mondial, Basarabia se unea cu Regatul României, salvându-se măcar pentru 22 de ani de teroarea bolșevică.

Agenda aderării nu va fi ușoară, dar actuala guvernare de la Chișinău e hotărâtă să o urmeze. „Nu vrem scurtături sau concesii de procedură”, a menționat președinta Maia Sandu la briefing-ul de presă susținut cu Charles Michel, în preziua votului covârșitor din Parlamentul European în favoarea acceptării Republici Moldova ca stat-candidat la aderare.

Dacă elita politică pro-europeană este decisă să persevereze, sprijinul populației pentru agenda pro-europeană nu este la fel de univoc. Moldovenii sunt afectați de scumpirile aduse de pandemie și de război, iar mulți dintre ei mai sunt influențați și de propaganda rusească încă puternică.

De 9 mai, când în Republica Moldova se marchează Ziua Europei și, concomitent, victoria sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial, se vor manifesta la scenă deschisă contradicțiile societății moldovene. Socialiștii și comuniștii au anunțat că vor ieși în stradă cu panglica „Sf. Gheorghe” în piept, în pofida interdicției decretate de majoritatea guvernamentală asupra simbolurilor agresiunii rusești în Ucraina. Și deputații din Autonomia găgăuză – o zonă tradițional pro-rusă – au votat să ignore dispozițiile autorității centrale. Oricine e în drept să interpreteze acest gest sfidător ca pe o susținere a agresiunii rusești din Ucraina.

Pe 9 mai se va proba capacitatea instituțiilor statului de a neutraliza eventualele diversiuni ale agenților „proxi” ai Rusiei și de a menține liniștea și ordinea publică. Atâta timp cât războiul din Ucraina nu este tranșat în favoarea democrației și libertății, va fi greu să suturăm diviziunile din societatea moldoveană.