Nordul se pierde ușor. Omul la fel. Nu l-a ajutat în debutul campaniei antisovietice pe ieșeanul Leon, un bărbat frumos și curajos, că-și vărsase sângele pe fronturile Primului Război Mondial. Nu-l ajutase că era un soț iubit, un tată cumsecade, un cetățean devotat țării sale. Deși luptase pentru întregirea României, patria avea să-i arate ”recunoștința”  imperisabilă înghesuindu-l, împreună cu fiul său adolescent și mii de alții oameni, evrei de toate vârstele și clasele, într-un tren al morții. 

Așa înțelegea patria să le mulțumească cetățenilor ei de religie mozaică: omorându-i în vagoane de vite prin asfixierea și însetarea în masă. Una, de care și vitele erau scutite. Orașul ai cărui cetățeni erau li se arătase anterior îndatorat, neucigându-i, ca pe mii de coreligionari, pe stradă, sau în sediul poliției ieșene. Îi expediase în ”vacanță”, în ”vilegiaturism”. În călătorii ”estivale” interminabile spre Călărași. Precum și spre Podul Iloaiei. Fără pic de apă. Fără aer. Fără speranță.  

Ordine, dispoziții, ură, lăcomie și omor

Ordinul venise de la stăpânire. Ion Antonescu îi ceruse șefului garnizoanei Iași, Lupu, iar generalul CZ Vasiliu jandarmeriei să ”curețe” terenul. Ordine similare îi parveniseră și șefului chesturii ieșene, Chirilovici. Ministrului de interne, Mihai Antonescu, nu-i păsa, cum avea el să declare în luna iulie 1941, dacă românii intrau ”ca barbari în istorie”. Tot ce-și dorea el era ca țara să nu rateze ocazia de a extermina. Și în măcelul civililor din Sculeni ori în pogromul din Iași a început s-o fructifice.

La fel gândeau prea mulți români cumsecade, convinși că propaganda antisemită spunea adevărul când îi identifica pe evrei cu bolșevicii, pe comuniști cu credincioșii israeliți. Când afirma că evreii ar căuta să stăpânească lumea, că ar fi deicizi și inamici ai românilor și ai neamului românesc.

La fel gândeau nenumărați frustrați, ranchiunoși și invidioși, resentimentari ale căror merite nu se dovediseră suficiente să-i ridice și să le calmeze ”ofensa” vanității lezate de sentimentul că niște ”ji..ani” sunt mai capabili, mai talentați, mai de succes decât ei.  

Așa că destui din subalternii cu grade pe umăr ai conducătorului statului român și ai ciracului său omonim de la interne aveau să se conformeze cu plăcere unor ordine scelerate. Șeful garnizoanei Iași n-a fost singurul degrabă vărsător de sânge omenesc. S-au găsit destui să exulte, omorând și jefuind, jefuind și omorând. Peste 13 mii de evrei cu copii cu tot au fost exterminați. Genocidul avea să ia amploare. Statul român avea și în lunile și anii care au urmat să-și păteze abundent și indelebil stema și istoria. Și să-și greveze integritatea și viitorul.

Alianța făptașilor și ”comunismul” victimelor

De la Iași la Odessa, de la Cernăuți la Moghilev-Podolsk, de la un lagăr transnistrian al morții la altul, modelul avea să fie mai mereu același. Declasații societății aveau să se dezlănțuie, ajutați în a extermina în masă de militari ai trupelor germane încartiruite în zonă sau fără ajutorul lor. La crime aveau să pună umărul cu entuziasm militari, jandarmi, legionari proaspăt eliberați din pușcării și înarmați, civili poftind marea căpătuială, pegra României sub patronajul unor generali de armată, de poliție și din serviciile secrete, din SSI și din Secția a II-a a Marelui Cartier General al Armatei.

Această alianță avea să se dovedească pustiitoare. La Iași, unde alcătuiau aproximativ jumătate din cei 100.000 de locuitori ai orașului, evreii aveau să se trezească vânați și asasinați în primele zile de după asaltul asupra URSS. Bombardierele rusești bombardaseră în două rânduri orașul, care adăpostea trupe germane și române, iar provocatorii regimului răspândiseră zvonul fals că evreii, în calitatea lor de ”comuniști”, le-ar semnaliza, chipurile, piloților sovietici unde să bombardeze. Or, în al doilea bombardament rusesc pieriseră și aproape 40 de evrei. Iar comunismul era absolut marginal în interiorul comunităților evreiești din România. Dar ce mai contau faptele?  

În căldura nemiloasă, în arșița cumplită a ultimelor zile ale lunii iunie 1941, la finele primei săptămâni a războiului antisovietic, evreii, fie mici, fie mari, bărbați sau femei, copii sau bătrâni, săraci sau bogați, s-au trezit evacuați din case, goniți pe străzi, amenințați și momiți la sediul chesturii cu imaginare promisiuni de scăpare de oroare prin bilete de voie. În covârșitoarea lor majoritate, nu aveau nici în clin nici în mânecă cu comunismul. 

Or, după zile și nopți de teroare, mai întâi sute și în final mii de evrei ajunseseră duminică, 29 iunie, să fie concentrați nu să-i prăznuiască pe Sfinții Petru și Pavel, ci în sediul chesturii ieșene. Spre amiază, militari și civili români și germani i-au mitraliat în masă în această curte a poliției sau la cinematograful de alături, unde unii, înnebuniți de panică, ajunseseră să fugă după ce au spart gardul chesturii. Alți evrei fuseseră obligați să treacă printr-un culoar viu de SS-iști și polițiști ori jandarmi locali. Oamenii au fost pocniți în cap, cu bâte, răngi și măciuci, cu patul armei. 

Curat curățire

Alții au fost ”curățați” pe străzi, la venirea sau la plecarea de la chestură. Mii de oameni dintre cei care supraviețuiseră acestor măceluri parțial spontane, parțial organizate, parțial dictate de cruzime, de presiunea ideologică și de grup, sau de pofta de jaf, fuseseră  înghesuiți seara în vagoanele marfarelor morții. Nu au fost urcați în trenuri pașnic, cum se urcă vitele, de care e nevoie să rămână vii, a căror supraviețuiere se dorește întrucât să crape de sete și asfixiați n-ar fi economic, ci mai rău decât bestiile sălbatice, de strâns la un loc întru exterminarea lor temeinică. La urma urmei, se ceruse de la șefia statului ”curățirea” terenului. Prin deportare, sau altfel.

Tot evreii care au supraviețuit masacrelor de la 29 iunie au fost scoși și la ”curățirea” străzilor de cadavre, de creierele împrăștiate pe pavaj de morți și muribunzi. Între ei, Rubin Iancu, fratele lui Leon, și fiul său de 15 ani, Moscu. Scăpaseră ca prin minune de la chestură și, ca alți evrei care aveau de unde, plătiseră bani grei unui sergent, că să-i escorteze acasă. 

Curățirea e un termen care, dincolo de conotația lui militară, spune tot. Pleacă de la premisa că evreii ar fi fost o mizerie, o murdărie, o impuritate rituală, o sursă de contaminare, nu poporul pe care și L-a ales D-zeu, neamul din rândul căruia se iviseră pe lume legiuitorul, proorocii, judecătorii, fecioara Maria și pruncul ei care avea să fie răstignit, apostolii și primii creștini. Ca și cum ar fi fost dăunătoare, ca păduchii, șoarecii, șobolanii, șerpii, câinii roșii, câinii turbați. Ca și cum ar fi fost misterioase ființe demonice, ori virușii unei pandemii.

Citiți mâine partea a doua a acestui eseu.