Preşedintele a anunţat creşterea salariilor în mod suprinzător, ca o subită schimbare de tactică. Iniţial coaliţia guvernamentală şi preşedintele mizau pe amânarea alegerilor locale pentru la toamnă şi comasarea lor cu cele parlamentare. Toate declaraţiile oficiale arătau, fără urmă de îndoială, că liderii PDL considerau la un moment dat amânarea alegerilor ca pe un fapt împlinit, care nici măcar nu mai merita să fie comentat.

Anunţul privitor la creşterea salariilor ar fi putut veni la începutul toamnei sau, altfel spus, în a doua parte a anului, aşa cum sunaseră toate declaraţiile celor cu răspunderi înalte în ce priveşte evoluţia economică a României. Există o întreagă colecţie de declaraţii ale celor mai avizaţi lideri guvernametali care sugerau o majorare a salariilor după evaluarea economiei la mijlocul anului. Şeful misiunii FMI, Jeffrey Franks a spus şi el acelaşi lucru, condiţionând decizia de performanţele economice.

Tocmai de aceea anunţul făcut de preşedinte i-a suprins nu doar pe opozanţi, dar poate mai ales pe proprii săi partizani. Nici primul ministru nu părea să ştie, prilejuind multe comentarii ironice. Într-adevăr, premierul spusese cu puţine ore mai devreme că nu poate fi vorba de o majorare a salariilor, ci de reducerea CAS la angajaţi, ceea ce ar fi fost un truc menit să sporească veniturile fără ca fondul de salarii să crească. Era tot ce putuse imagina mai îndrăzneţ guvernul în materie de politică electorală.

După ce amânarea alegerilor locale fusese respinsă de Curtea Constituţională, în împrejurări politice care urmează să fie lămurite, întreaga tactică cu salariile mărite în toamnă ar fi fost şchioapă. După un eşec dramatic la locale, PDL nu ar mai fi putut spera să recupereze ceva la legislative. Aşadar era nevoie de un şoc, de ceva „tare” menit să aducă o salvare pe ultima sută de metri. Dacă tactica va avea succes rămâne de văzut, dar este limpede că anunţul preşedintelui a contrazis toate declaraţiile şi evaluările anterioare, inclusiv pe ale sale. Este ironic că noua politică, axată pe creşterea consumului contrazice în esenţă şi argumentaţia sa în favoarea tratatului fiscal, care propune, dimpotrivă, o conduită austeră.

În toamna anului 2008, preşedintele, după cum lăsase clar să se înţeleagă consilierii săi, era pus în dificultate de legea de majorare a salariilor profesorilor şi nu voia să o promulge. După o ezitare încordată, preşedintele a decis promulgarea ca soluţie electorală în favoarea propriului partid. În 2008 PDL nu avea nici un program politic consistent, era dezorganizat şi privea cu teamă la un PSD care avea propuneri economice mai convingătoare. Aşadar promulgarea legii a fost soluţia disperată. Toate programele anunţate anterior de PDL şi care fuseseră supuse analizei în diferite grupuri restrânse au fost pur şi simplu abandonate. Preşedintele şi partidul au pus toată miza pe creşterea salariilor profesorilor.

Exact la fel se întâmplă acum. După o ezitare de o lună, preşedintele a hotărât, se pare, să ignore toate contraindicaţiile şi să devanseze anunţul, punând iarăşi întreaga miză pe o singură carte. Toate celelalte subiecte, modificarea constituţiei, reorganizarea teritoriului, votul uninominal „pur”, statele unite ale Europei au părut să fie doar acei excipienţi meniţi să poarte substanţa activă: majorarea salariilor. Şi iarăşi la fel ca în 2008, decizia se scaldă într-o lumină ambiguă: e vorba de o gravă responsabilitate faţă de societate sau pur şi simplu de mituirea alegătorilor?

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz