Apatia se instalează odată cu lăsarea întunericului, când uruitul mașinilor de construcții amuțește, iar strigătele disperate de ajutor mai răsună doar sporadic de sub munții de moloz. Învelite în pături, rudele victimelor privesc în gol, mute de durere. 

La câteva zile de la devastatoarea mișcare telurică, încrederea lor că oamenii dragi vor mai fi găsiți în viață sub tonele de beton și oțel contorsionat se estompează. Și, totuși, oamenii nu pleacă de lângă focurile de tabără - singurele lumini în întuneric, alături de farurile automobilelor și de reflectoarele echipelor de salvare. 

Amintirea cutremurului din 1999

Scriind aceste rânduri mi-a revenit în minte o scenă la fel de lugubră și care s-a petrecut tot în Turcia. În 1999 am relatat despre cele două cutremure teribile care au lovit în preajma Mării Marmara, în vestul Turciei, soldându-se cu 17.000 de victime. De data aceasta, mulți se tem că s-ar putea să se fi pierdut de zece ori mai multe vieți omenești. 

Nu doar imaginile sunt similare - trupe de intervenție suprasolicitate care lucrează cu târnăcoape, ciocane sau chiar cu mâinile goale, deoarece lipsesc echipamentele grele. Oameni care călătoresc din toate colțurile țării pentru a ajuta cu alimente, pături și corturi. Echipe de salvare care muncesc până la epuizare totală. Și, de fiecare dată, oameni disperați care încă mai așteaptă ajutor la zile bune de la producerea catastrofei. 

Un domn în vârstă stă pe un scaun de plastic în fața unei clădiri complet prăbușite din Antakya, în sudul extrem al Turciei, care, cu puțin timp în urmă, ar fi trebuit să găzduiască "apartamente de lux". Fratele său chiar cumpărase unul dintre apartamente cu un an în urmă. Acum fratele zace, probabil mort, sub dărâmăturile acestei "case de vis", construită în mod evident cu neglijenţă. "Ne pricepem la făcut case mari, nu-i așa?", remarcă bărbatul cu amărăciune.

Critici la adresa guvernului turc

De altfel nemulțumirile celor afectați sunt aproape aceleași ca în urmă cu aproape 24 de ani. Oamenii întreabă de ce statul nu le vine în ajutor mai rapid, de ce până și clădirile noi se prăbușesc precum un castel de nisip Nu a fost monitorizată respectarea reglementărilor în materie de construcții - care au fost înăsprite după 1999? De ce este permisă ridicarea unor clădiri oricât de înalte într-o regiune atât de predispusă la cutremure precum sud-estul Turciei? De ce nici măcar unele dintre spitalele construite de stat nu pot rezista la un cutremur?

Deși în mass-media turcești, care sunt controlate aproape în totalitate de guvernul AKP, astfel de întrebări nu au voie să fie rostite, nemulțumirea poporului se aude peste tot. În orașul Adiyaman, ministrul turc al transporturilor a fost nevoit să fugă din mijlocul mulțimii de cetățeni, care i-au adresat vorbe grele. 

Hasan Aksungur, președintele Camerei Inginerilor Civili din orașul Adana, unde au picat unsprezece clădiri, a declarat pentru DW că nu legile sunt de vină: "Decizia de a construi cu trei sau zece etaje are legătură cu sume mari de bani. Desigur că unul sau altul mai închide ochii”. În orașul Kahramanmaraș, situat la aproximativ 70 de kilometri nord de Gaziantep, clădirea camerei locale a inginerilor este una dintre puținele care au rămas în picioare.

Avertismentele geologilor nu sunt luate în serios

Aud din nou și din nou că Turcia a fost lovită zilele trecute de cutremurul secolului, unul atât de violent încât ar fi copleșit orice țară de pe pământ - având în vedere magnitudinea de 7,8 grade pe scara Richter, zonă afectată, mare cât jumătate din teritoriul Germaniei și care găzduiește orașe cu milioane de locuitori. Însă oamenii vor să știe și de ce nu au fost luate în serios avertismentele geologilor turci cu privire la acumularea de tensiune de-a lungul plăcilor tectonice. Seismologi turci de vază se plâng că nu au fost consultați nici măcar de vreun primar din regiune.

Între timp, zeci de mii de salvatori din toată Turcia și din străinătate acționează în marile orașe Adiyaman, Antakya și Kahramanmara, care au fost aproape distruse. Din nefericire, locurile mai îndepărtate trebuie să mai aștepte. Tuncay Sahin, student din Berlin, provine din satul Tokar de lângă Adiyaman. Mama sa a fost îngropată sub dărâmăturile casei sale în noaptea cutremurului. Vecinii i-au recuperat trupul cu mâinile goale. Ea este doar una dintre cele șase victime în acest sat. Tatăl său trăiește, fiind plecat în momentul dezastrului.

La două zile după dezastru, tânărul a reușit să ajungă de la Berlin la Tokar. Tuncay Sahin jelește la mormântul mamei sale. "Știm cu toții că pot exista cutremure în regiune, dar o lovitură atât de dură era de neimaginat". Casa cu două etaje a familiei a fost construită de părinții săi în anii ´90. Însă chiar și o clădire nouă, veche de numai un an, s-a prăbușit. "Statul ar trebui să controleze mai atent lucrările și materialele de construcție în sate", spune Sahin. Câțiva vecini se alătură. "De acum înainte, aici vom construi doar cu un singur etaj", strigă unul dintre ei. "Așa cum făceau strămoșii noștri”.