Joi lumea liberă şi-a regăsit, într-un mod fericit, dar faţă cu circumstanţe dintre cele mai tragice, unitatea. De la o cancelarie la alta, toate puterile occidentale au lansat cereri similare regimului dictatorial birman. La aproape o săptămână de la devastatorul uragan care a ucis zeci de mii de oameni, lăsînd milioane fără adăpost, apă potabilă şi hrană, ţările occidentale s-au arătat unanim revoltate. In reacţie la tergiversările autorităţilor, care au limitat drastic ajutoarele umanitare autorizate să ajungă la sinistraţi, cancelariile apusene au adoptat diverse demersuri spre a convinge regimul militar să deschidă frontierele.

Franţa s-a adresat Consiliului de Securitate. Ministrul german de externe l-a convocat pe ambasadorul birman. Senatul american a adoptat o rezoluţie cerând juntei din Myanmar să abroge restricţiile impuse asistenţei umanitare pentru victimele cataclismului. „SUA sunt indignate de frânarea, de către autorităţile din Myanmar, a afluxului de ajutoare şi a intrării în ţară a echipelor de salvare”, a declarat la rândul său, la New York, ambasadorul american la ONU, Zalmay Khalilzad, potrivit căruia, „e clar că guvernul local nu e capabil să facă faţă catastrofalei situaţii”.

Dar dictatura birmană are şi prieteni. La New York, China şi Indonezia au blocat iniţiativa franceză de la Naţiunile Unite. Parisul invocase necesitatea unei intervenţii umanitare. Franţa sugerase existenţa unei răspunderi a organizaţiei mondiale de a proteja spre a convinge Consiliul de Securitate ONU să-i oblige pe generalii de la Rangoon să permită ajutoarelor să intre în ţară.

Aliaţii dictaturii birmane au sărit însă instantaneu în ajutorul secretoasei junte. Cererea franceză a fost respinsă in corpore de China comunistă, Vietnam, Rusia, şi Africa de sud. Iar indonezienii s-au raliat oficialităţilor de la Beijing, afirmând că Franţa ar încerca „să politizeze chestiunea ajutoarelor umanitare”.

Pe de altă parte, dezbaterile generate de atitudinea greu explicabilă a unui guvern dictatorial în faţa unui dezastru de proporţiile celui birman nu vor înceta şi nu vor putea ignora la nesfârşit aspectele politice ale chestiunii. Au sau n-au Naţiunile Unite datoria de a interveni dacă un regim sau altul se dovedeşte incapabil să facă faţă unor cataclisme de asemenea dimensiuni? Sau dacă nu vrea să le facă faţă, pentru a nu-şi risca perpetuarea la putere?

Evident, catastrofele naturale n-au preferinţe politice. Ele se abat în egală măsură asupra dictaturilor şi asupra democraţiilor occidentale, cum s-a întâmplat de pildă, acum câţiva ani, când uraganul Catrina a cotropit sud-estul SUA, devastând Lousiana şi splendidul New Orleans.

Dar modul în care se reacţionează întru limitarea numărului de vieţi secerate şi salvarea celor ameninţate e marcat de un clivaj uriaş. Fericiţi cei ce se bucură de un regim democratic, pentru care vieţile oamenilor contează. Dar ceilalţi?