Peisajul oferit de textele desecretizate de Serviciul Român de Informații (SRI) seamănă, păstrând proporțiile, cu dezordinea care se întrevede pe frontul deschis de ruși în Ucraina: liderii Securității din teritoriu nu înțelegeau exact ce obiective aveau, nu păreau prea conștienți de realitatea din jur, se conformau ordinelor explicite sau implicite, și pe urmă încercau să-și cosmetizeze retrospectiv faptele.

Directorul SRI, Eduard Hellvig, a vorbit despre nevoia „de a închide odată pentru totdeauna unul din capitolele cele mai criminale ale comunismului românesc”, și de aceea Serviciul s-a hotărât să desecretizeze toate documentele despre Revoluție pe care le mai avea în păstrare.

Nu e deocamdată prea clar de ce aceste documente au rămas secrete atâta vreme, fiindcă ele nu conțin informații care să afecteze siguranța țării. Pentru a-i proteja pe cei care le-au elaborat? Sau pe cei care au dat ordine? A fost vorba despre un reflex al SRI de a-și conserva trecutul? Șeful Serviciului nu a oferit nicio explicație. Eduard Hellvig spune doar că desecretizarea celor 13 volume de documente ar fi „un semn că statul român trebuie să se scuture și să condamne cu adevărat, în sens juridic deplin, comunismul. Și nu doar comunismul, pentru că și fosta Securitate a avut o contribuție importantă la reprimarea sângeroasă a manifestanților anticomuniști din decembrie 1989”. Hellvig e primul director al SRI care condamnă direct Securitatea pe care o definește ca „acel aparat represiv” care este condamnabil pentru că „avea ca prioritate apărarea Partidului Comunist și a conducătorilor săi, nu era un serviciu de informații dedicat apărării cetățenilor”.

E o declarație de maturitate sau una cu bătaie politică? Se pregătește directorul principalului serviciu de informații autohton pentru o carieră politică sau cu adevărat SRI vrea să se despartă, în sfârșit, definitiv de Securitate, mai ales că ultimii capi ai acestei odioase instituții care erau primiți în noua comunitate a Serviciului ca niște frați mai mari, au dispărut în mod natural? Desecretizarea ar putea fi astfel o dovadă a unei noi schimbări de imagine a principalului serviciu secret autohton. Numai că publicarea acestor documente fără unele explicații pare grăbită, mai mult de dragul gestului. Specialiștii SRI se tem să ofere o analiză a acestor texte, plecând, poate, de la considerentul că nu au suficientă credibilitate.

Cele 13 volume oferă pe verticală trei tipuri de informații: (1) documente scrise de oamenii Securității înaintea fugii lui Ceaușescu; (2) texte redactate imediat după 22 decembrie și (3) note informative alcătuite mai ales în 1992 și după la cererea Comisiei Senatoriale de cercetare a evenimentelor din decembrie 1989.  

(1) În prima categorie sunt măsuri pe care direcțiile județene de Securitate le-au luat la ordinele venite de la București odată cu declanșarea protestelor de la Timișoara, dar și monitorizări ale activităților ambasadelor străine din București. Apar inclusiv informații provenite din discuțiile pe care le aveau diplomații occidentali acreditați în România despre demonstrațiile care începuseră la Timișoara. Limbajul de lemn, vag, sugerând mai degrabă ce se întâmplă, decât punând sub lupă realitatea, este același în toate tipurile de documente pe care le furniza Securitatea.

(2) Din a doua categorie, cea a rapoartelor scrise de ofițerii de securitate după 22 decembrie 1989, se observă cel mai bine frica și disperarea acestora. La majoritatea Direcțiilor Județene ale Securității, documentele operative sunt arse sub pretextul că oamenii care ieșiseră în stradă ar fi putut pune mâna pe ele. A fost, cel mai probabil, un ordin venit de la centru pentru incinerarea informațiilor compromițătoare pe care Securitatea le stoca din instinct. Există istorici care au vorbit despre ordinul telefonic dat de Nicolae Ceaușescu pe care unitățile de Securitate din teritoriu l-au primit pe 22 decembrie la ora 10 dimineața de a distruge dosarele aflate în fișete, pe motiv că ar fi urmat o invazie rusească. Din notele trimise însă înainte de 1 ianuarie 1990, rezultă că arderea documentelor a avut loc după fuga dictatorului. În cele din urmă, abia pe 30 decembrie, „unitățile centrale și teritoriale de informații” trecute între timp sub tutela Ministerului Apărării, primesc o circulară prin care li se interzice „cu desăvârșire” „distrugerea oricărui document privind activitatea informativ-operativă”. Ordinul era semnat de noul ministru de resort, Nicolae Militaru, identificat mai târziu ca spion al serviciului militar de spionaj sovietic GRU.

De altfel, din Rechizitoriul Parchetului Militar în Dosarul Revoluției rezultă că majoritatea generalilor preluați de noua putere instalată și care au ajuns să coordoneze instituțiile de forță ale statului erau colaboratori sau agenți ai GRU.

Directiva de nedistrugere a documentelor Securității vine prea târziu. De pildă, în județul Hunedoara, documentele de care voiau să se debaraseze au fost strânse cu o zi înainte de fuga lui Ceaușescu. Acești profesioniști aveau deja informații că s-ar putea să le fugă pământul de sub picioare, și încercau să scape de ceea ce i-ar fi putut compromite. Undeva se precizează, printre altele, că totuși la Petroșani au fost salvate niște dosare ale unor legionari.

În documentele din a doua categorie, din teritoriu erau transmise mesaje de tipul „fostul aparat de securitate a aderat la cauza Revoluției”.

(3) Documentele trimise la începutul anilor 90 Comisiei speciale din Senat care se ocupa de anchetarea faptelor Revoluției par scrise de aceleași persoane care le redactaseră și pe cele dinaintea căderii regimului: același limbaj, aceeași imprecizie, aceeași tendință de a le răspunde celor de sus, cu ceea ce aceștia vor să audă. Sunt documente care cumva rescriu întâmplările în favoarea foștilor ofițeri de Securitate, explică situațiile care i-ar putea implica într-o lumină favorabilă, vorbesc despre prezența teroriștilor, care în decembrie 1989 le-au dat atâtea bătăi de cap, deși nu pot da amănunte despre ei. Șeful Parchetelor Militare, Cătălin Ranco Pițu, declară că nu au existat teroriști și că totul a fost o diversiune. În notele trimise Comisiei parlamentare de diferite direcții ale fostei Securități, apar date despre atacuri iminente ale unor obiective economice, care fuseseră puse la cale de diferite grupări teroriste, dar care nu avuseseră loc. Multe astfel de rapoarte aduc în lumină prezența unor străini în județele lor, străini care ulterior au fost monitorizați cu sârg. Imaginea inamicului a fost transferată asupra străinului, care putea fi occidental, maghiar, sovietic, sârb, reprezentant al unui cult, intelectual,  pe scurt, terorist. Totuși, niciunul nu a putut fi asociat cu vreo faptă teroristă, fiindcă Securitatea „a luat măsuri” și „a prevenit” orice atentat. Acești ofițeri de Securitate, deveniți apoi ofițeri ai SRI, s-au legitimat prin această prezență ficțională a teroristului.

Multe din informațiile declasificate de SRI au apărut deja într-o formă sau alta în Rechizitoriul Dosarului Revoluției, unde Ion Iliescu e inculpat pentru felul în care s-a folosit de Armată și de Securitate pentru a dezinforma populația, insistând asupra „existenței unor forţe contrarevoluţionare securist-teroriste şi necesitatea lichidării acestora”, și amplificând „psihoza securist-teroristă, cu scopul de a-şi asigura, în contextul Revoluţiei române, accederea la putere, menţinerea şi consolidarea puterii politice în stat, precum și legitimarea în fața opiniei publice”.

La începutul lunii august, Parchetul General a retrimis instanței dosarul Revoluției, în care sunt urmăriți penal pentru infracțiuni contra umanității fostul președinte Ion Iliescu, fostul vicepremier Gelu Voican Voiculescu și generalul Iosif Rus, fost șef al Aviației Militare.

După 33 de ani de la Revoluție, SRI declasifică documente redundante, iar instanța mai are încă o cale destul de lungă până să dea verdicte. Trecutul a împiedicat multă vreme dezvoltarea României, oamenii vechii Securități și-au jucat cărțile cu îndemânare și doar contextul geopolitic a ajutat țara să meargă pe o traiectorie occidentală. Cele 13 volume de documente declasificate scot la iveală lumea mediocră a securiștilor, lipsa lor de anvergură, incoerențele sistemice, fricile convulsive și reacțiile lor precipitate atunci când lumea era pe cale să se schimbe în defavoarea lor.