Pe 19 noiembrie 1923 se împlinesc 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu și Editura Humanitas îi dedică ei Anul 2023. O celebrare adevărată, în care vor fi lansate noi volume și noi ediții ale autoarei, în care vor avea loc dezbateri la târgurile de carte, un concurs pentru liceeni pornind de la Jurnalul esențial, iar de ziua ei se va dezveli în Cotroceni un grup statuar în care ea și Virgil Ierunca vor putea fi pomeniți de trecători mulți ani de-aici înainte.

Editura Humanitas a publicat în ultimii aproape 30 de ani cele șase volume intitulate simplu Jurnal, memoriile ei devenite deja celebre, La apa Vavilonului, dar și Monica Lovinescu în documentele Securității, un volum semnat de Iulia Vladimirov, plus Scrisori către Monica 1947-1951 cu epistolele trimise de mama ei, Ecaternia Bălăcioiu-Lovinescu, înainte să fie condamnată la închisoare la vârsta de 71 de ani, pentru „spionaj” și „crimă de uneltire contra ordinii sociale prin agitațiuni”. A fost arestată în 1958 și a murit la închisoarea Văcărești în 1960, în suferințe atroce, fiindcă i s-au refuzat îngrijirile, până când nu-i trimitea fiicei ei o scrisoare în care să-i ceară colaborarea cu regimul. A fost „un sacrificiu asumat”, scrie Astrid Cambose, editoarea acestui volum, „în urma căruia fostele colege de detenție i-au putut transmite Monicăi Lovinescu din partea mamei ei faimoasa replică: <<N-ai pentru ce roși, micuța mea>>. 

A fost o povară pe care Monica Lovinescu a dus-o cu grație și perseverență întreaga viață, subsumând acestui sacrificiu, edificiul moral pe care l-a clădit împreună cu soțul ei, Virgil Ierunca. Aproape 30 de ani au lucrat împreună la emisiunile lor săptămânale: Actualitatea culturală românească și Teze și antiteze la Paris. Au pus sub lupă fața hidoasă a celor care reprezentau comunismul românesc, i-au arătat cu degetul pe oportuniști și impostori, i-au apărat, în schimb, pe disidenți, pe cei care încercau să facă rezistență, prin nealterarea literaturii cu politicul. Eticul devenise încă de la început mai important decât esteticul pentru Monica Lovinescu.

În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare luptase luni de zile, Monica Lovinescu a fost bătută crunt, în curtea casei sale din Paris, de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu. E dusă la spital în comă, dar după cinci zile, încă nerefăcută, se ridică din pat pentru a fi de față la conferinţa de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză şi pentru a nu rata ocazia de a denunţa agresiunea la microfonul Europei Libere. Gabriel Liiceanu amintește acest episod pentru a scoate în evidență felul în care a împachetat Monica Lovinescu întâmplarea dramatică, „fără urmă de patetism și doar cu gândul de a pune istoria, și nu pe sine, în evidență”. De ce acest tip de tragedii nu e adus în fața oamenilor, nu e menționat în manuale? Liiceanu are o explicație simplă: pentru că „românilor nu le pace să aibă eroi și mai ales nu le place să aibă eroi contemporani. Ei preferă să-i uite pe cei care și-au primejduit viața pentru ei”, fiindcă și-au pierdut „simțul comunitar” și „nu mai cred în jertfă”, considerând că „e mai bine să nu datorezi nimic nimănui”.(Gabriel Liiceanu, Declarație de iubire, Humanitas, 2015).

„Dacă nu mă indignez, eu nu trăiesc”, i-a mărturisit Monica Lovinescu lui Gabriel Liiceanu. Această confesiune scoate în evidență sensul vieții ei, care a fost să le arate celorlalți rădăcinile răului, fiindcă mulți, poate, nu observau, nu înțelegeau sau se lăsau păcăliți: „Când am încercat să analizez exasperarea cu care înregistram duplicitățile de destin mi-am dat seama că ele țineau toate de Cuvânt”, scrie Monica Lovinescu în La Apa Vaviolonului, explicând că „nu poți crede un lucru și scrie contrariul său. Sau poți, dar atunci se răzbună cerneala (...) nu se mai suportă pe ea însăși”. Dă exemplu în acest context numele mari ale literaturii române interbelice care s-au dat cu regimul de dragul unei vieți mai ușoare: „A mai reînnoit G. Călinescu performanța Istoriei sale literare? A mai potrivit Arghezi tot așa de bine cuvintele ca atunci când slujea doar de cele pe placul sincerității sale? Nu s-a pierdut Camil Petrescu pe sine însuși tălmăcindu-l pe gustul zilei (comuniste) pe Bălcescu? Ca să nu mai căutăm locul precis al unui Mitrea Cocor în opera lui Sadoveanu. Niciun talant nu se răzbună mai cumplit” (Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, 2010).

Monica Lovinescu nu i-a lăsat pe români să doarmă între 1962 și 1989, când dincoace de Cortina de Fier era o tăcere mormântală, când despre ororile regimului puteai afla doar de la Europa Liberă, dacă nu aveai în familie cazuri dramatice de părinți sau bunicii trimiși în închisorile politice, țintuiți în domicilii forțate, dați afară din propriile case și aruncați la margine, doar fiindcă proveneau din elita politică, economică sau culturală a lumii interbelice.

La 100 de ani de la nașterea ei, viața Monicăi Lovinescu merită să fie cunoscută fiindcă a fost exemplară. Cărțile ei merită citite pentru a înțelege istoria și altfel iar modelul ei merită urmat într-o lume în care viața devine tot mai superficială și tot mai cantonată în material, în care moralitatea e depășită de oportunități, statul de drept e pus sub semnul întrebării iar politicul încearcă să pună din nou cenzura în mișcare.