„V-ați găsit să-i cântați în strună unui popă bozgor. În plus, l-ați omagiat cu Deșteaptă-te, române. Nu vi-s normali”. Prozatorul Viorel Marineasa îi citește poetului Robert Șerban, într-un dialog transformat într-o carte (2014), câteva impresii notate chiar în zilele Revoluției din 1989, începută la Timișoara. Bizareria ascunde însă acel ceva din cotidianul orașului care își propune să își manifeste, anul acesta, anvergura de Capitală Culturală a Europei tocmai pe această fluiditate transculturală care i-a însoțit istoria și i-a definit identitatea.

Când s-au dus să „îi cânte în strună” pastorului reformat din strada Timotei Cipariu, timișorenii au dat turnură politică unor nemulțumiri parohiale de natură administrativă. Enoriașii reformați din oraș, etnici maghiari, nu doreau să le fie luat pastorul. Iar tinerii studenți maghiari nu doreau să li se interzică teatrul în limba maternă, Thalia, care activase de mai multe decenii la Casa Studenților și care deranjase - într-o vreme în care regimul politic interzisese credința - cu spectacole susținute într-o biserică. Bine, impropriu numită așa, pentru că, la Timișoara, comunitatea reformată își concentra viața, inclusiv serviciile religioase, în sediul administrativ.

Trei decenii și jumătate mai târziu, fratele unuia dintre protestatarii maghiari din 1989, „adepții lui Tökes Laszlo”, conduce biserica reformată și comunitatea locală, ipostază din care este și unul dintre cei mai activi promotori culturali ai orașului Timișoara.

„Ar fi păcat să închidem porțile”

Centrul Reformat Noul Mileniu, proiectat de un arhitect ungur, Makovecz Imre, un mic Gaudi central-european, este mai mult decât o biserică. Există aici săli de expoziții, un auditorium pentru concerte de cameră și un altul pentru conferințe, o bibliotecă și o sală de lectură. Timișoara, așa cum este ea păstrată până astăzi în zonele ei istorice, este creația arhitectului șef din ultima perioadă austro-ungară, Szekely Laszlo. Prin construcția pe cale de a fi terminată a noii lor biserici, reformații maghiari consideră că își aduc contribuția la moștenirea arhitectului.

„Cu un asemenea grup de edificii, ar fi păcat să ne închidem între noi, ungurii, să închidem porțile și să nu mai lăsăm aici pe nimeni”, spune Gazda Istvan, cel care păstorește comunitatea. „Era și normal să ne deschidem către oraș. Iar orașul ne apreciază. Cine intră la noi și vede ce am făcut ne stimează și tot mereu am fost aplaudați”. La finalul anului trecut, Asociația Ion Monoran a dat, aici, sub cupola noii biserici reformate, ocazia unor tineri poeți și scriitori de a citi din creațiile lor, într-un eveniment la care au concertat doi apreciați muzicieni de jazz, Raul Kusak și Vali Răcilă. „Am luat hotărârea să organizăm festivalul de muzică veche, concerte de jazz sau chiar muzică populară autentică. Vom mai aduce și o expoziție despre sinagogile din această zonă. Orișiunde au existat evrei, chiar și în sate - farmacistul, negustorul”, povestește pastorul.

„Noi, reformații, am fost tot mereu prezenți în viața culturală a Timișoarei, deși suntem ca număr foarte mic. Chiar și în rândul maghiarimii suntem cam doar o treime. Cei mai mulți sunt catolici. În interbelic, biserica a oferit loc pentru piese de teatru, a organizat seri literare la care invita poeți și scriitori, am fost prezenți în viața culturală a orașului, mai mult a comunității, într-adevăr, dar nu ne-am încuiat între zidurile bisericii”. Iar asta s-a simțit în întregul oraș, își amintește muzicianul Mircea Baniciu, născut și crescut în Timișoara.

Baniciu, copilul Timișoarei

Există o vorbă printre fanii muzicianului bănățean: poți să-l scoți pe Mircea Baniciu din Timișoara dar nu poți să scoți Timișoara din Mircea Baniciu. „Timișoara e un oraș cosmopolit. Acolo sunt români, sârbi, unguri, nemți, țigani, evrei și așa mai departe. Eu am vorbit maghiară. Și germană puțin, de bucătărie, nemțasca de cuină”. Noi, românii, eram minoritari, până la un moment dat. În Timișoara se vorbea ungurește și germană. Erau mulți evrei care, în anii 50-60, au plecat, cum spuneau babele noastre, la Palestina. Iar aceste familii de evrei vorbeau ungurește sau nemțește, românește mai puțin. Noi eram mai la margine, mai la periferie. Și asta s-a văzut și încă se mai vede în arhitectura orașului și chiar în ce privește cultura”.

Mircea Baniciu nu s-a întâmplat, pur și simplu, la Timișoara. Artistul recunoaște orașului meritul în devenirea sa. A avut în preajmă un mic univers care l-a propulsat, atât pe el cât și celebra trupă Phoenix, în care a evoluat ani de zile. „Era un tip, Puiu Lazaru, profesor de chitară, pe care-l frecventam, îi spuneau Puiu Bossanova, un tip foarte cultivat pe chitară. Era scenograf la teatrul german și cânta acolo cu trupa unui neamț, Fuchs, cu Eugen Gondi la tobe, era unul Pedro la bas. O dată pe săptămână cântam la Bunter Abend, un spectacol organizat de teatrul german, primeam 50 de lei pe seară, erau bani pentru un student la arhitectură. Eram frumușel, făceam sport, eram student la arhitectură, ce era acolo, nu mai conteneau cu aplauzele. Acolo m-a văzut chitaristul Bela Kamocsa și i-a propus lui Nicu Covaci să mă ia vocalist la Phoenix. Mai era teatrul studențesc - am plecat în turneu, teatrul și Phoenix împreună, venea lumea ca la balamuc. Iar cenaclul literar, cred că Orizont, unde m-a dus scriitoarea Adriana Babeți, era o mișcare destul de importantă de scriitori și poeți timișoreni”.

Anii de glorie ai Phoenix au fost, povestește Baniciu pentru DW, puternic impulsionați de scena culturală locală. „Aveam legături cu prietenii nemți care veneau cu reviste, cu muzici. Și mai aveam o gașcă de intelectuali care ne asigura nouă spatele. Era Victor Cârcu, profesor de engleză care ne-a făcut textele primelor albume. Era Victor Șuvagău, noi îi spuneam Paul, că semăna cu McCartney, medicinist, și ăsta băiat deștept, care a scris textele cu Tramvaiul, Canarul și încă vreo câteva. După aceea Andrei Ujică și cu Șerban Foarță, timișoreni de sorginte universitară, profesori de literatură. Era profesorul Mureșanu, de filosofie, mi-a fost prieten în facultate, mergeam la el acasă, se discutau lucruri serioase, nu se freca menta. Mai era și Laurențiu Bihoi, cu teatrul… Aveam o gașcă în spate. Noi eram vârful de lance, ăia din spate veneau cu idei - ce-ar fi să faceți asta, să faceți aia. Veneau toate vacanțele cu noi, eram nedespărțiți”. Un amestec exploziv generator de repere culturale.

Diversitatea care schimbă și apropie

Revoluția din 1989 tocmai „din astfel de locuri a pornit, a fost frământată și a început să se coacă”, apreciază scriitorul timișorean de origine sârbă Mimo Obradov. „Scânteia a venit din lumea culturii alternative. De aici a început totul în 16 decembrie: un grup de cinci-șase rockeri care cântau în trupe, poetul Ion Monoran, în jurul lor mai erau câțiva boemi. Ion Monoran era un poet care nu a avut nici un volum publicat înainte de 1990. Rockerii nu aveau discuri, nu aveau concerte. Se întâlneau în demisoluri și se simțeau bine. Indiferent de naționalitate, oamenii se înțelegeau foarte bine. În funcție de afinități se asociau în cenacluri literare, formații rock, cluburi de jazz, vreo patru-cinci cinecluburi. Am avut la Timișoara și artiști plastici în grupuri de avangardă, apreciați inclusiv în Occident, care au încercat să introducă curentele noi și în programa școlară a liceului de artă. Anumiți scriitori au început să organizeze happeninguri, acele art performance neagreate de autorități. S-au găsit modalități de a se face artă liber, chiar dacă nu exista o libertate absolută, ca acum. Probabil și concentrarea era mai mare. Te gândeai că poate ceea ce fac acum este ultima chestie pe care o pot face liber, așa că impactul era mult mai mare, chiar dacă într-un cerc restrâns”.

Pastorul Gazda Istvan nu este timișorean. Vine din secuime. Fratele lui, Gazda Arpad, studiase aici fizica și se implicase în viața culturală și spirituală a comunității maghiare, încă dinainte de revoluție. Dar, mărturisește clericul, în dialog cu DW, „eu nu vorbesc așa de bine limba română pentru că nu sunt timișorean. Dacă aș fi, aș vorbi mult mai bine, zic eu. Pentru că Timișoara este mult mai diversă iar spiritul Timișoarei te îndeamnă să te apropii și de alții. Un timișorean de etnie maghiară, a cărui familie este aici de sute de ani, își menține cultura. A învățat cumva să își păstreze tradițiile. Celor veniți le lipsește moștenirea. E drept că dacă nu-și păstrează obiceiurile se adaptează mai ușor la locul în care au venit. Copilul meu a studiat medicina la Târgu Mureș și este medic la Budapesta. A făcut grădinița, școala elementară și liceul aici, în Timișoara, și a trăit într-un nucleu maghiar, dar vorbește o limbă română încât nu prea se observă că nu este român. Aici a socializat, în Timișoara. Pe stradă, la magazine, din copilărie - ți se lipește”.

Unul dintre monografii remarcabili ai orașului, culegător de povești din cartierele Timișoarei, este Szekernyés János, jurnalist și publicist școlit la Cluj și ajuns în capitala Banatului la recomandarea profesorul său bănățean din Cluj. „Aici oamenii sunt mai obișnuiţi cu diferenţa, cu acceptarea celui care vorbește o altă limbă, care are o altă credinţă. Lumea este mai amestecată, mai pestriţă și chiar în familiile de bănăţeni e o mixtură atât de mare, încât de multe ori nici nu știi pe cine jignești cu o vorbă de ocară ţintită etnic, deoarece pot fi în aceeași familie și sârbi, și români, și maghiari, și germani. Aceasta cred că dă un caracter aparte orașului Timișoara”, spune președintele filialei locale a Uniunii Artiștilor Plastici. „Cunoașterea unei culturi, a unei limbi în plus te face să te multiplici. O diversitate care a primit și binecuvântarea unor artiști sau scriitori maghiari”, punctează autorul de cărți, într-un interviu dintr-un proiect al Fundației A Treia Europă, publicat pe site-ul Memoria.ro.

Pulsul multietnic al orașului

Liderul comunității reformate maghiare regretă două lucruri. Unul este că „vremea în care românii din Timișoara învățau maghiară, sârbă sau germană s-a terminat”. Al doilea că Timișoara „are prea puține spații culturale. Nu are un palat al culturii”. Asta, însă, l-a determinat să insiste ca structura clădirii care adăpostește noua biserică reformată să nu se limiteze doar la valențele religioase. „Mama mea era artistă plastică, textilistă. Din copilărie mi-au intrat în sânge artele plastice. De muzică nu eram la fel de atras dar, de când am început proiectul acesta, în cei 25 de ani am avut timp să ne gândim la funcțiunile clădirii. Ideea de bază era să creez un loc de întâlnire a vieții spirituale cu artele, cu diverse arte - cu artele plastice, cu muzica, dar și cu gastronomia, cu conferințe. Încercăm să dăm foarte multe destinații și o posibilitate de a se reîntâlni cultura cu viața spirituală în spațiul bisericii, cum se întâmpla înainte de revoluția franceză”.

Mimo Obradov nu este la fel de pesimist în privința continuității multietnice a Banatului, la Timișoara. „Dacă te duci în centru auzi în continuare vorbindu-se maghiară, germană, sârbă, mai nou și limbi ceva mai exotice, pe care nu le recunosc. Ăsta e pulsul de zi cu zi al străzii. Și, apoi, sunt zilele culturale ale diverselor etnii, când avem parte de concerte, expoziții, târguri de produse, să nu mai zic de această explozie a artei culinare, peste tot prezentă în spațiile publice și chiar la televiziuni. Sunt foarte active și liceele în limba germană, maghiară sau sârbă - au programe folclorice, au festivaluri, mențin tradiții, fac teatru, fac colonii de pictură sau arte plastice. E evidentă deschiderea. Generațiile noi sunt mult mai conectate, mult mai informate, iar aceasta se pliază pe fundamentul pe care deja îl avem aici, pe acest spirit al orașului care te ajută să nu accepți orice, să ai un simț critic, și de asemenea promovează și încurajează o expresie originală, autentică a bagajului cultural al orașului. Sunt foarte importante evenimentele mai mici, cum erau înainte cenaclurile din care unii s-au remarcat nu doar local, ci până la Premiul Nobel pentru literatură. Pe lângă aceștia afirmați au mai venit încă vreo 200 care au luat-o pe urmele lor, care i-au luat ca model. Contează să ai niște modele. În lipsa lor oscilezi dintr-o parte într-alta și te pierzi”, conchide Obradov.

Inovația este unul dintre pilonii identitari ai programului de capitală culturală europeană. Pornește inclusiv de la faptul că Timișoara a fost primul oraș european iluminat stradal electric. Gazda Istvan mai are un regret: „Primar, pe atunci, în noiembrie 1884, era Török Janos. Timișoara făcea parte din Ungaria, pe atunci. Acum, placa comemorativă din Timișoara este scrisă în șase limbi - dar nici una nu este maghiara. Nu mi se pare corect”.

Punțile nu sunt, însă, distruse, la Timișoara, și lucrurile pot fi oricând îndreptate. Uneori, aceste punți apar unde nici nu te aștepți. De una, ce leagă cumva duios dar și amar trecutul de prezent, povestește Mircea Baniciu în discuția cu DW: „La restaurantul Lloyd venea la un moment dat un bătrânel, se plimba printre mese cu niște ziare și lozuri. Avea ochelari de aur, era pieptănat elegant, îmbrăcat însă în niște haine ponosite. Era limpede că nu era cerșetor. De fapt, era fostul proprietar. Se prefăcea că vinde acolo revistele și se plimba printre mese, pentru că viața lui rămăsese acolo”.

Baniciu privește cu încredere la fațadele recuperate din centrul orașului: „Poți să te gândești că acolo se poate face și cultură. Un oraș care arată bine, este curat, civilizat, în care se circulă bine, poate adăposti și cultură. Se pictează, sunt mulți care au terminat artele plastice, sculptori, pictori, e o emulație în sensul ăsta. Se mișcă lucrurile. Cred că Timișoara va fi mult mai mult băgată în seamă. Te simți mai bine văzând că nu se face nimic la voia întâmplării.”