În geana înserării, într-un parc din apropierea unei secții de poliție din București un grup de băieți și fete se bâțâie pe ritmul sacadat al unei melodii rap pe care o ascultă la o boxă portabilă cu sonorul dat la maxim: „Viața e un chin, e nasoală / Nu contează hainele, dacă inima-i goală“.

În același parc, un bărbat de 102 ani și 4 luni – nu știu de ce, dar nu-mi vine să-i spun bătrân – îmbrăcat într-un costum maro cu pantalonii la dungă, cu cravată gri, cu pantofii lustruiți oglindă și pălărie de fetru stă singur pe o bancă și se uită îngăduitor la tinerii dezlănțuiți.   

 „Care e rostul vieții, domnule Gorun, pentru ce trăim, dacă tot vom muri?“,

îl întreb. „Rostul vieții e să ne luptăm în fiecare zi să

fim oameni vii, să nu călcăm din neatanție în lumea plictisită a

morților în viață“.

Surâsul îngerilor, cât o viață de om

Petru e unul din strănepoții mei din partea surorii celei mici și a împlinit de curând 5 ani. Întâmplarea a făcut ca zilele trecute părinții să vină pe la noi împreună cu el. Obsedat de întrebarea care este vehiculul acestui proces-verbal care va urma și pe care într-un fel sau altul cred că toți îl vom întocmi în străfulgerarea ultimelor clipe, l-am întrebat: „Ce te bucură pe tine Petru cel mai mult și mai mult în viață?“ „În viață pe mine mă bucură cel mai mult și mai mult să îi învăț pe mămica mea și pe tăticul meu să se joace cu mine, eu îi chem și ei vin imediat și eu îi învăț tot felul de jocuri și ei sunt foarte fericiți“.

Cuvintele acestea m-au pus pe gânduri. Fără să realizeze, copilul s-a apropiat amețitor de răspunsul la întrebarea pentru ce trăim, care ne e rostul pe lume.  

Dialogurile care urmează se apleacă asupra singurei întrebări a umanității care, dincolo de edictul tuturor religiilor constând în mântuire, karma și așa mai departe, nu și-a găsit un răspuns univoc, unul care să ne liniștească. Și poate că e bine că e așa.

Interlocutorii mei Ioan Stanomir și Andrei Cornea vorbesc pentru DW despre viață și moarte, dar și despre moarte și viață.

„Omul modern e un om neliniștit, un om tulburat“

DW: De unde venim, dar mai ales pentru ce venim pe lume, Ioan Stanomir?

Ioan Stanomir: Orice întrebare despre sensul vieții e neliniștitoare, pentru că te obligă să te gândești la celălalt eveniment despre care nu ne place să vorbim, anume moartea. Fiind vorba despre moarte, te obligă să te gândești la un alt prag, cel de dincolo de moarte, și la destinația după acest prag. Aici, evident, opțiunile se bifurcă, pentru cei care au o credință, indiferent de denominație, există ceva după, iar pentru cei care sunt mărginiți la această lume nu mai există nimic.

Așadar, e o întrebare care poate să te ducă fie la groapa în care ești îngropat și unde vei putrezi, fie la un alt tip de funcționare a sufletului și a spiritului.

Religia are un răspuns a prióri, anume că rostul vieții e să ne spălăm de păcate, să ne mântuim pentru marea trecere.

Problema cu aceste răspunsuri este că, din păcate sau din fericire, nu mai sunt atât de ușor de utilizat de omul modern. Omul modern este un om neliniștit, un om tulburat, un om încercat uneori de ispita absurdului.

În această categorie de om tulburat și neliniștit cred că mă înscriu și eu. Și dacă ai aceste încercări și aceste neliniști, răspunsurile la aceste întrebări nu mai pot fi destul de clare. Despărțirea de tradiție, de ordine, înseamnă și despărțirea de această certitudine a răspunsurilor.

„Oamenii în general suspendă discuția privitoare la moarte“

Mă duci cu gândul la convertirea țăranului la modernitate, la pierderea confortului ancestral al comunității rurale suficiente sieși. Întrebarea teribilă, mai exact enunțul neliniștitor al lui Ilie Moromete „Unde ne ducem noi, măi Niculae, unde mergem noi, domnule?“ e de fapt prima convulsie a îndoielii în lumea satului, un intrus în calmul discuțiilor din Poiana lui Iocan, o breșă în stima de sine a lui Cocoșilă. Mă întorc la întrebare: Pentru ce ne-am născut, dacă tot vom muri, unii dintre noi mai îmbogățiți, alții rămași în aceeași vârstă larvară cuibărită în coconul viermelui de mătase?

Oamenii în general suspendă discuția privitoare la moarte. Își aduc aminte de moarte în momentul în care cei din jurul lor mor. Acela a murit, dar nu ai murit tu. E de fapt tipul de întrebare pe care-l întâlnim, de exemplu, în două opere fundamentale care pe mine m-au marcat: „Povestea unui necunoscut“, a lui Cehov, și „Moartea lui Ivan Ilici“, a lui Tolstoi. În amândouă, personajele își pun problema morții. Și mai este o a treia operă pe care aș evoca-o, anume „Salonul Nr. 6“, tot a lui Cehov. În momentul în care doctorul este internat în salonul de boli nervoase privește gratiile, își înalță privirea spre cer și se întreabă: „Oare aceasta este viața, acesta este sfârșitul?“ Și va muri ucis în bătaie de unul dintre gardieni.

Aș spune că viața capătă într-un anumit mod sens doar prin existența morții. Abia în momentul în care te interoghezi asupra morții poți să-ți dai seama că ai trăit. E paradoxal, dar doar prin moarte noi căpătăm un sens al vieții. Și aceasta nu e doar o propoziție care ar putea trimite la o filosofie asumată creștinește pur și simplu, ci e un enunț care vine din propria experiență.

„Mâna scrie și scapă“ (din Ioan T. Morar, „Vară indiană“)

Ai publicat anul trecut la Editura Humanitas un jurnal al despărțirii, pământești, de mama ta la 11 octombrie 2019, cu titlul „Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii“. Al treilea paragraf al Prefeței începe așa: „Mâna care a scris acest text a urmat indicațiile stranii și tandre ale unui dicteu al visului“. La evenimentul lansării Jurnalului la târgul de carte Gaudeamus ai spus, redau din memorie, că nu tu ești autorul cărții, că te revendici ca autor doar în măsura în care degetele au căutat cuvintele pe tastatura calculatorului.

Așa este. În toate textele pe care le-am scris după ce cartea a fost publicată, pentru că acest jurnal a continuat să existe pentru mine și după terminarea cărții, am reafirmat acest fapt care poate părea straniu, dar trebuie înțeles așa cum este el. Această carte nu este scrisă de mine decât în sensul în care mâinile care scriu și calculatorul la care scriu îmi aparțin. Vocea din care s-a ivit această carte nu mai este doar vocea mea. Este vocea unei ființe dificil de definit folosind cuvintele omenești obișnuite, este o ființă în care intru eu, intră mama mea și intră toți cei care, murind, au intrat în mama mea înainte ca ea să moară.

Ai început să scrii Jurnalul după ce durerea nu te-a mai durut, în așa fel încât să o poți povesti? Uite, ilustrez întrebarea cu un vers care mi-a marcat adolescența târzie: „Apoi simți durerea ca un om și se liniști“.

Nu neapărat. E un pic mai complicat, pentru că această carte e tocmai manifestarea faptului că eu nu mai sunt cel de dinainte și că, nemaifiind cel de dinainte, eu nu mai pot avea aceeași voce. Bun, am vocea mea în momentul în care vorbesc cu tine, vorbesc la cursuri, vorbesc în viața de fiecare zi. Dar în clipa-n care, așa ca-ntr-un dicteu suprarealist, mă deschid acestei voci, tonul și cuvintele sunt diferite.

De fapt, aceasta este suprema provocare, cum poți să folosești niște cuvinte tocite pentru a da măsura unei despărțiri și a unei regăsiri.

Mai mult decât frica de moarte se furișează invidia că cei dragi îți vor supraviețui

Ioan, discuția asta cu tine și următoarea sunt tributare unei străfulgerări, să-i spun așa, într-un moment în care m-am aflat tulburător de aproape de buza prăpastiei. Nu e vorba de o tentativă de sinucidere, de o seducție a hăului, ci de un moment în care gândul sever al apropierii morții, sunt trecut de 60 de ani, mi-a relevat, ca mușcătura unei lame de cuțit în carnea însingurării, că poate mai mult decât frica, mai mult decât spaima din ultimele clipe dinaintea morții mă va stăpâni implacabil invidia, revolta că ceilalți, cei pe care i-am îndrăgit cel mai mult, vor continua să trăiască și după moartea mea.

Sigur că îmi va părea rău și de durerea lor, dar invidia și revolta că cei dragi îmi vor supraviețui, că se vor bucura mai departe de răsărituri și apusuri de soare, de somnul împreună al bărbatului cu femeia lui, de surâsul de înger al copiilor lor știu de pe acum că mă vor stăpâni în ultimele clipe.

Și atunci, din această asumare imperioasă a păcatului de a râvni la bunul altuia chiar și în ultimele clipe, în cazul de față la bunul vieții, s-a născut un răspuns la întrebarea „Care e rostul vieții, dacă tot vom muri?“ Rostul vieții este să cauți, până-n ultima clipă, care e rostul vieții. Ce zici?

Da, e un răspuns posibil. Din păcate, oamenii sunt ființe imperfecte și adeseori fericirea care le este dată e o casă în care n-au răbdare să stea. Îți dai seama de fapt că există fericire doar în momentul în care ea dispare.

Ioan Stanomir este profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, politolog, istoric literar, eseist, publicist și unul dintre cei mai buni profesioniști în Drept constituțional. Cea mai recentă carte: „Mama. Un jurnal al dragostei și al despărțirii“ (Humanitas, 2022)

„Nu există un fel de regizor care dă fiecărui om un rol“

Deutsche Welle: Domnule Andrei Cornea, de când e lumea se impune, imperativ, o întrebare, mai exact întrebarea cu majuscule „Care e sensul vieții?“ Sunteți filosof, scriitor, publicist, ați aflat un răspuns?

Andrei Cornea: Nu există, după opinia mea, sens sau rost al vieții obiectiv, ceva, acolo undeva, care ne dă rostul, sensul, care ne pune pe fiecare într-o pătrățică, fie că este vorba de divinitate, de karma sau de univers, și fiecare ne îndeplinim rolul pe care îl avem. Nu există un fel de regizor care dă fiecărui om un rol: ai intrat în scenă și după un timp ieși din scenă, ai jucat un rol și piesa, care are o anume desfășurare, merge mai departe.

Lucrurile nu stau așa, după părerea mea fiecare de fapt construim un sens.

„Nici societatea tradițională nu a găsit de-a gata un sens“

Nu avem un sens, noi construim un sens al vieții. O facem din momentul în care începem să gândim puțin, să reflectăm. Desigur că unii o facem imitându-i pe alții sau încadrându-ne în tiparele altora, dar, oricum ar fi, omul construiește un sens.

Omul de rând, omul așa-zis „simplu“, e și el tributar acestei întrebări neliniștitoare?

Chiar și omul obișnuit își găsește un sens, mai exact crede că a găsit un sens, dar de fapt și el pune un sens. Sigur, poate să-l pună prin imitație, de exemplu, vede că părinții lui, bunicii, străbunicii și-au dus viața într-un anume fel, iar dacă e de acord cu asta vorbim de societatea tradițională. Dar chiar și această societate tradițională nu a găsit de-a gata un sens, și ea însăși și l-a construit.

Simplul fapt de a pune întrebarea asta, care e sensul vieții, sau dacă există un sens al vieții, presupune că fiecare grup, fiecare comunitate sau fiecare om îl facem în felul nostru.

„Dacă am avea un răspuns, atunci am fi închiși într-o sferă“

În cazul scriitorilor, filosofilor, al pictorilor sau muzicienilor, al artiștilor în general, se presupune că piatra de temelie a operelor lor este tocmai această întrebare neliniștitoare, tocmai această privire în fiecare dimineață în rama unei oglinzi severe. Aici cum stau lucrurile? Locuiți pe tărâmul artelor și filosofiei.

Scriitorii, artiștii sunt conștiințe mai vii decât alții și își pun această întrebare, dar nu ei direct, ci prin personajele, prin operele lor. Nu putem avea un răspuns așa cum, de pildă, căutăm un răspuns la întrebarea câți sateliți are Saturn. Planeta Saturn are un număr de sateliți care pot fi descoperiți.

Domnule Andrei Cornea, eu cred, de data aceasta, în desfășurarea dialogului nostru, de pe poziția identității de poet, că această întrebare, pe cât de gravă, pe atât de seducătoare, nu are un răspuns și că orice încercare de răspuns eșuează în neliniștea teribilă a întrebării. Ne atrage precum Fata Morgana sau Jocul Ielelor sau linia mereu înșelătoare a orizontului.

La întrebările care se pun în știință se pot da răspunsuri, acum sau mai târziu, nu asta e important. Însă această întrebare nu e o întrebare cu răspuns univoc, și asta din fericire, zic eu. Pentru că, dacă am avea un răspuns, atunci am fi închiși într-o sferă pe care n-am mai putea-o părăsi. Am rămâne acolo.

Andrei Cornea este profesor la Facultatea de Litere a Universității din București. A publicat traduceri din filosofii Antichității, eseuri filosofice, studii despre Antichitate, studii despre artă, beletristică. Cea mai recentă carte: „Excepția: o încercare de antropologie filozofică“ (Humanitas, 2021).