Ziua Internațională a Romilor marchează, anul acesta, 50 de ani de la primul congres mondial al reprezentanților celei mai mari minorități din Europa. A fost, în 1971, la Londra, momentul în care s-a cristalizat conștiința existenței unui mare popor, dincolo de limite teritoriale, identificat cu toate elementele caracteristice unei națiuni. Ceremoniile din 8 aprilie nu se rezumă doar la celebrarea culturii rome ci sunt un prilej de a marca persecuțiile și discriminarea care i-au însoțit de-a lungul istoriei.

Ciprian Necula este președintele Roma Education Fund și coordonatorul platformei Aresel, care promovează implicarea civică și reprezentarea politică a romilor din România.

Deutsche Welle: Ce s-a schimbat în acești 50 de ani, în afara faptului că în România a dispărut Ceaușescu?

Ciprian Necula: Au apărut voci din rândul comunității, care să se organizeze în jurul unui proiect dincolo de limita teritorială. A fost adusă ideea că romii se pot organiza: o națiune europeană, nu o minoritate, cu un steag, un imn, o declarație de autodeterminare pentru o națiune fără teritoriu și care și-a stabilit limba romani ca limbă oficială. Plus terminologia folosită - pentru că toate statele aveau în acel moment denumiri de tot felul (țigani, Zigeuner, gypsy și așa mai departe): în 1971 au spus că termenul de rom este singurul care ne determină ca națiune.

În 1971, fiind comunism, din România nu a participat nimeni. În schimb, Securitatea a avut o agendă clară în a opri orice acces la informație pentru potențialii activiști romi. Cel mai urmărit era sociologul Nicolae Gheorghe. Exista temerea că va intra în legătură cu romi din alte țări și va crea - citez din documentele vremii - „enclave țigănești” în România. În momentul în care a devenit secretarul lui Ion Cioabă (șeful spiritual al romilor din România - n.red), statul a privit ca riscantă asocierea dintre un intelectual, șef de promoție la Universitatea București, și un lider național cu oarece influență.

Cât de greu au ajuns să fie acceptate obiectivele congresului de la Londra?

În primul rând a fost greu să fie acceptate de către guverne. Nicolae Gheorghe, care a devenit unul dintre cei mai influenți romi la nivel european, după 1990, a avut nevoie de doi ani să impună un cuvânt de agendă: rom. S-a străduit, între 1990 și 1992, să convingă guvernele participante la Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, predecesoarea OSCE, că această minoritate chiar are o problemă europeană.

A propos de schimbarea lui Ceaușescu: întotdeauna există și oportunități, cu toate minusurile din vremea aceea - penuria, lipsa libertății de exprimare. Pentru romi, comunismul a însemnat un soi de incluziune forțată. Mulți au primit locuri de muncă. Au avut protecție socială, femeile au avut pentru prima oară concedii în viața lor. Școala era obligatorie. În România am avut cel mai mare număr de intelectuali romi din cam toată Europa. Apoi, anii 90 au însemnat, la nivel est-european, un moment de recunoaștere a romilor ca națiune conlocuitoare, minoritate națională sau lingvistică, în funcție de contextul local.

În România, după 1990, romii s-au organizat politic și civic. Politic e un rateu continuu, până astăzi. Partida Romilor, care este prezentă în Parlament din 1992, este foarte mulțumită cu un singur deputat, din oficiu, și nu-și dorește mai mult. Restul voturilor minorității rome le trafichează, le vinde partidelor mainstream. La ultimele alegeri parlamentare, în Călărași au făcut campanie pentru PNL, în Gorj pentru PSD.

Care e motivul?

Oportunismul, limita intelectuală și ambiția politică. Nu au competiție în comunitate, pentru că agenția națională pentru romi este controlată de Partida Romilor și aceasta nu permite altor grupări ale romilor să candideze. Ce câștigă? Oportunism local. Băiatul lui cutare ajunge consilierul primarului și poate obține niște contracte. Corupție locală. Validări simbolice - ești important, ești șeful comunității. Partidele politice nu cer nimic de la romi. Nu discută direct cu romii. Niciodată. Acolo fac alții campanie. Comunicările sunt intermediate de acești lideri din Partida Romilor. Unii cumpără votul romilor cu punga cu făină și ulei, alții cu puterea pumnului, cu amenințări, cu șmecherie. Obțin în schimb funcții de tot felul - consilieri, experți, conform calificărilor destul de slabe pe care le au. Sunt mulțumiți. Au salarii de 2000 de lei pe lună dar au acces la primar, la prefect, pot învârti afaceri, obțin contracte de asfaltare, de tăiat pomi, de mobilier stradal. Tipic România - sistemul clientelar, reprodus identic la romi ca la români.

Probabil întrebarea asta ți-a mai tot fost pusă: ce s-a întâmplat cu banii care au venit, din finanțări europene, pentru romi?

Când au debutat politicile publice pentru romi, după dezrobire, acestea se numeau emancipare. Ulterior, termenul folosit a fost exterminare, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. În comunism a fost asimilare. După 90 a fost integrare iar acum îi spune incluziune. Aceste denumiri de politici publice au în comun un lucru: romii nu au fost implicați în ele. Au fost decizii ale altora despre romi fără ca romii să fie întrebați. Asta s-a întâmplat și pentru fondurile europene. De cele mai multe ori au fost cheltuite în cele mai stupide moduri posibile. Un exemplu: s-au format 100 de frizeri în același sat. În proiect nu scria că trebuie să fie eficient, ci că trebuie să formeze profesional niște oameni. Și au format. E mai ușor să formezi o sută de bucăți pe bandă rulantă decât o sută de profiluri distincte. Statul român și administrația publică locală au încasat cei mai mulți bani, rezultatele fiind total anapoda. Au fost firme de consultanță care au făcut mulți bani consiliind autorități locale pentru management, scrieri sau raportări de proiecte. O parte din bani au ajuns la organizații neguvernamentale care au falimentat. Banii s-au pierdut în proiecte nesustenabile. Când s-au terminat banii nu au mai avut de unde să susțină potențialul de a continua dezvoltarea.

Nu poți să faci doar educație ca să salvezi o comunitate. Trebuie să faci și educație, și locuire, și muncă, și drumuri, și acces la sănătate. Să faci ceea ce e nevoie la nivel local, nu magie din buzunar, din creion, din birou.

Vorbești de educație - ce șanse ai tu, Ciprian Necula, care ai ales calea complicată în viață, ai studiat, ai luat examene și n-ai făcut avere din asta, să concurezi cu rețetele de ascensiune facilă și să convingi copiii să nu aleagă varianta care ar putea duce la succes dar la fel de bine poate sfârși în ratare?

Am văzut contramodele în comunități. Uite, în Comănești, în Bacău, o fată care a terminat Academia de Științe Economice cu nota 10, s-a întors acasă, în ideea că va avea grijă de familia care a ținut-o în facultate. Tatăl ei spunea că, pentru că era de etnie romă, nu și-a găsit loc de muncă. Așa că s-a angajat vânzătoare la chioșcul din colț. Modelul pe care l-a generat în comunitate a fost că e proastă, că a stat atâția ani la școală ca să se angajeze vânzător, ca oricine care nu a pierdut vremea cu școala.

Fiind președinte la Roma Education Fund și la Aresel, caut să aflu care e cea mai bună soluție pentru educația copiilor romi, dincolo de cea formală. Din perspectiva multor părinți romi, problema nu este numai efortul financiar. Sărăcia o depășești cumva, îi cumperi pantofi și un sandwich pentru la școală. Problema cea mai mare este că „sufletul copilului este afectat în școală”. Bullying-ul etnic îl face pe copil să vină acasă plângând la maică-sa. Nu mai simte nici o atracție, lasă capul jos, crește stigmatul în ei și la un moment dat renunță la școală. Și nu colegii sunt cei care îi resping, de multe ori sunt profesorii o fac.

Da, eu, financiar nu mă pun cu nici un manelist. Dar ce am eu este sustenabil. Și nu am vulnerabilități. Iar membrii comunității înțeleg ce înseamnă să ai un succes liniar, să-ți creezi o plasă de siguranță și să nu fie doar boomuri de succes de azi pentru mâine. Și sunt copii în comunități care chiar vor să meargă la școală, să facă performanță.

Spuneai de bullying în școală. Suntem o societate rasistă?

Suntem o societate neinformată, în primul rând. Și avem o lipsă de respect profundă pentru alteritate. De aici este un pas mic până la rasism, homofobie, islamofobie și la orice fel de ură manifestă împotriva unor grupuri care vin dintr-o zonă cultural diferită. Romii sunt parte din zona asta culturală dar sunt percepuți ca un decupaj. Trăiesc aici de sute de ani dar dacă întrebi pe oricine, parcă au venit ieri în România, sunt străinii absoluți, înlocuind la un moment dat țapul ispășitor pe care-l reprezenta evreul.

Sunt permise articole împotriva lor, sunt permise discursuri împotriva lor din partea unor politicieni fără să fie sancționați. Societatea românească a avut nevoie de un țap ispășitor și romii au fost perfecți pentru acest rol. Chiar și acum, la începutul pandemiei, se spunea că „se întorc elitele noastre din afară cu coronavirus”.

Nu pot să spun că suntem o țară mai rasistă decât altele. Din păcate, informațiile pe care le avem, nivelul de instrucție, chiar și empatia, nu doar față de romi, sunt la pământ. Nu cred în teoriia că toată națiunea este rasistă. Cred că sunt reflexe rasiste la toate națiunile. Și suntem ignoranți în multe privințe. Rasismul care mi-a fost dat să-l văd în România rareori a fost unul cognitiv, pentru care gândești, elaborezi, citești „Mein Kampf”. De cele mai multe ori este ignorant, când nici măcar nu știi că ești rasist, așa cum a fost arbitrul Sebastian Colțescu.

Există țări care au rețete de succes în ce privește comunitatea romă?

Tentația mea a fost să spun Spania. Dar sunt și acolo vulnerabilități sociale, economice, marginalizare, chiar furt cultural (flamenco a fost declarat ca patrimoniul cultural spaniol când e de fapt al romilor). În Europa avem o problemă istorică: anume, conflictul perpetuu între sedentar și nomad. Percepția „noi și ei” este „cei care au venit după noi să ia ceva”. Dacă aș spune Suedia ar trebui să ignor faptul că până în anii 70, romii erau, acolo, castrați chimic.

Există cu siguranță țări în care o duc mai bine decât în România dar există țări în care o duc mai rău. În Cehia au fost probleme. În Ungaria la fel, recent. În Ucraina, trupele paramilitare au intrat în case și au omorât copii romi. În Kosovo, romii au fost între ciocan și nicovală, și victimele sârbilor și ale albanezilor.

În Bulgaria sunt comunități mari, de 40.000 de oameni - Fakulteta, lângă Sofia, sau Stolpinovo, lângă Plovdiv - în care nu se investește deloc. Sunt lăsate liber și sunt controlate cu violență de poliție.

Macedonia este poate cel mai bun spațiu în care romii se simt confortabil. Avem și noi, în România, zone în care  funcționează modelul macedonean de coexistență cu romii. La Toflea, în Galați, de exemplu. Sau în Dobrogea interculturală. România este țara cu cel mai mare număr de romi. Dacă întrebi un român va spune că am fost primitori. De fapt, au fost sclavi.

Foarte mulți romi au fost asimilați și există chiar un naționalism românesc al romilor din România. Unii îi spun sindrom Stockholm, eu aș spune că e atașament cultural față de ceea ce înveți că este al tău. Eu mă jucam, copil fiind, de-a Ștefan cel Mare și îi băteam pe turci. Crești cu aceste reflexe. Creezi atașamente față de țara și religia, inclusiv cea naționalistă, în care te dezvolți, care ți se inoculează în școală ca fiind adevărul istoric. Eram influențați de filmele lui Sergiu Nicolaescu și tot felul de alte tâmpenii. Și romii au crescut în cultura asta. Iar atașamentele sunt ceva mai complexe. Și identitățile la fel.

Și, a propos de identități, avem o problemă și cu recensământul populației. Măsurăm etniile întrebând omul ce se declară. La romi avem mai multe subgrupuri, 13 - cum se identifică între ei sau de alții. Avem unele neamuri - căldărar, ursar, dar nu toate. Fierar, neamul meu, lipsește. Sau argintarii, care sunt neam mare. În schimb, într-un document oficial al statului român sunt acceptați niște termeni peiorativi, respectiv țigan, țigan de mătase, cocalar, pletos, caștaliu. Suntem singurul stat din Uniunea Europeană care folosim termeni peiorativi pentru a identifica un grup etnic. Și intrăm astfel într-un spațiu fragil. E o mare problemă: 30 de ani de muncă și 50 de ani de la consacrarea termenului „rom” devin inutili pentru că, în speranța că vor fi înregistrați mai mulți romi, niște indivizi de la Partida Romilor justifică rasismul celorlalți.