Am stat de vorbă cu istoricul și politologul Stejărel Olaru, care explică pentru DW de cine și de ce se temea atât de mult Nicolae Ceaușescu în ultimul deceniu al regimului totalitar.

DW: În ultimii ani ai dictaturii, paranoia lui Ceaușescu ajunsese la paroxism. Vedea peste tot, în toate compartimentele sociale, „dușmani ai poporului“. Cum explicați asta? Era teama că regimul se clatină și drept urmare a ordonat Securității să-i urmărească informativ pe toți cei care ar fi putut să fie un pericol pentru perpetuarea „societății socialiste multilateral dezvoltate?“ Recent, Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) a dat un comunicat în care se arată că, în perioada 1980 – 1989, Securitatea a deschis 250.000 de dosare de urmărire a potențialilor adversari ai regimului totalitar.

Stejărel Olaru: Care era motivul urmăririi informative a Securității? Lipsa loialității ducea la posibile acțiuni protestatare și atunci Securitatea trebuia să identifice și să lichideze orice astfel de acțiuni. Urmărirea informativă se făcea și ca o măsură de prevenție. Această cifră de un sfert de million de dosare de urmărire informativă deschise de Securitate în anii ᾿80 nu cred că e una definitivă. În primul rând, pentru că multe dosare au fost distruse atât de Securitate, cât și de Serviciul Român de Informații după 1990.

E vorba, desigur, de potentații regimului Iliescu, de cei care aveau ușa deschisă la directorul SRI Virgil Măgureanu.

Dacă luăm în calcul și faptul că nimeni nu știe ce este în arhiva de astăzi a Serviciului de Informații Externe, iar dosare ale Securității încă se mai află în depozitul Ministerului Apărării și în cel al Ministerului de Interne, în mod ilegal, atunci putem spune, fără temerea că am greși, că în realitate numărul dosarelor deschise în ultimul deceniu al regimului Ceaușescu este mai mare. 

Ca o dimensiune de ansamblu a fenomenului pe care îl avem în vedere, dacă luăm în calcul că Securitatea în 1989 avea aproximativ 30.000 de angajați, dintre care jumătate erau cei de la trupele Securității, jandarmeria de azi, atunci putem spune că în jur de 15.000 de securiști aveau sarcina să urmărească câteva sute de mii de oameni, desigur, cu sprijinul rețelei informative despre care încă nu știm cât de mare era.

De cine se temea, de fapt, Ceaușescu, șeful statului și al PCR?

Se temea de toată lumea, în sensul în care, așa cum spuneam, vedea dușmani peste tot, acțiunile protestatare începeau să fie din ce în ce mai dese, se temea atât de dușmani interni, cât și de dușmani externi. Se temea de lipsă de loialitate inclusiv din aparatul central al PCR.

România în anii 1980 era în faliment. Penuria era generalizată, Ceaușescu era izolat, nu doar el, ci și țara, era o catastrofă din toate punctele de vedere. Aceste cifre arată că un regim totalitar nu va încerca niciodată să găsească soluții pentru a ieși din astfel de crize, ci se va înfunda, luând măsuri de creșterea a terorii și represiunii.

Statisticile arată că în anii ᾿80 a crescut substanțial numărul celor care voiau să scape din lagărul comunist și încercau să fugă din țară, să treacă granița, în special pe Dunăre, pentru a ajunge în fosta Iugoslavie, iar de acolo în Occident. În spatele acestor cifre seci, și ele aproximate, se află mii de drame ale celor urmăriți, care după ce-au fost bătuți crunt în beciurile Securității au rămas cu traume, unii s-au îmbolnăvit psihic, alții chiar s-au sinucis. Dau exemplul unui tânăr de 19 ani, din localitatea Șirnea, județul Brașov, care a încercat de mai multe ori să treacă granița pe la Nădlac, dar a fost prins de fiecare dată și bătut crunt de agenții Miliției și Securității. La un moment dat nu a mai rezistat, a mers la o mănăstire din Bran, dacă nu mă înșel, și s-a călugărit.

Dar traumele suferite i-au întunecat mințile. Într-o dimineață, călugării l-au găsit mort în podul mănăstirii, într-o baltă de sânge. Își tăiase testiculele cu un cuțit de bucătărie. Sunt multe drame de acest gen, multe tragedii. Sunt consemnate undeva, de pildă, la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-ați condus la un moment dat împreună cu Marius Oprea, astfel de cazuri extreme? 

Ce pot să vă spun e că aceste cazuri sunt puțin documentate, din păcate, și mă refer la cei arestați în timp ce încercau să treacă în mod ilegal frontiera. În primul rând că nu au dosare de urmărire, pentru că încercarea de a trece granița era considerată o infracțiune de drept comun. În al doilea rând, până în 3 sau 4 decembrie 1989, frontiera a fost păzită de Armată, nu de Securitate. Abia după fuga Nadiei Comăneci, în noaptea de 27 spre 28 noiembrie 1989, în urma căreia Ceaușescu a avut o adevărată criză, una din măsurile pe care le-a luat după acest eveniment care i-a afectat imaginea în mod major mai ales în lumea liberă a fost că din acel moment paza frontierei a trecut în sarcina Securității.

Dosarul „Frontieriștii“ consemnează, pe de o parte, numărul, din păcate aproximativ, al celor care și-au pierdut viața înecați, încercând să traverseze, la adăpostul întunericului, Dunărea, pe de altă parte numărul, tot aproximativ, al celor împușcați de grăniceri, și nu în ultimul rând numărul celor pe care autoritățile Republicii Socialiste Federative Iugoslavia îi arestau și îi predau Securității române în schimbul unor importuri de alimente și alte mărfuri mai ieftine. Era un troc între cele două state din fostul imperiu comunist sovietic, care în unele cazuri a însemnat morți în schimbul unor tone de cereale mai ieftine. Dar numărul real al morților se află în arhivele secretizate.

Nu știm, în mod exact, de această dramă a „frontieriștilor“, nu cunoaștem numărul real al victimelor. Au fost câteva proiecte de-a lungul anilor ale unor cercetători care au reușit să scoată la lumină doar o parte din aceste drame pe care le-ați exemplificat și dumneavoastră, dar cifrele în acest moment nu ne pot oferi o privire de ansamblu asupra acestui deznodământ tragic al unor persoane din dosarul frontieriștilor.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, pe care l-ați condus împreună cu istoricul și scriitorul Marius Oprea între anii 2005 și 2010, nu a avut în plan să documenteze și să publice lucrări care să conțină cazuistică, portrete vii ale celor morți pentru care sunt responsabili ofițeri ai Securității?

În cadrul Institutului am încercat  să dezvoltăm un astfel de proiect de cercetare împreună cu câțiva jurnaliști care au făcut lucruri extrem de bine documentate. Intenția a rămas în stadiul de proiect, întrucât și eu, și Marius Oprea am fost înlăturați, din dictat politic, de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului.

Domnule Olaru, nu avem nici azi, după trei decenii și jumătate de când Securitatea a fost desființată, cel puțin formal, o situație asupra vinovăției, a culpei ofițerilor din cauza cărora au murit atâția oameni.

Nu, nu avem. Nu avem multe. Nu avem angajați ai Securității care să plătească pentru faptele abominabile săvârșite în acea perioadă. Nu au răspuns în fața instanței nici măcar cei implicați în cazul Ursu. Nu am avut o lege a lustrației în anii 1990, care ar fi putut avea consecințe benefice pentru noua clasă politică. Nu a existat voința politică pentru ca arhiva Securității să fie accesibilă încă din primii ani după înlăturarea dictaturii comuniste. Ceea ce s-a făcut s-a făcut mult mai târziu iar acum nu mai poate afecta în mod serios pe nimeni.

O problemă care lipsește aproape cu desăvârșire ca informație în spațiul public privește implicarea Miliției în angrenajul de teroare și represiune asupra celor care se împotriveau regimului Ceaușescu.

Miliția a avut și ea un rol important în urmărirea populației, așa cum și Armata a fost un pilon important al regimului comunist. Toate aceste instituții de forță despre care am vorbit au fost folosite de regim ca să-și prelungească viața. Nu se cunoaște exact ce rol a avut fiecare, dar atât ofițeri ai Securității, ofițeri ai Miliției și cadre militare ar fi trebuit să apară în instanțe de judecată și să plătească pentru faptele lor. Noi aducem acum în discuție o temă care a fost pe agenda publică în special în anii 1990, atunci când societatea civilă se construia. Nu știm când toate acțiunile serviciilor secrete vor fi scoase la lumină.

Stejărel Olaru este istoric și politolog, expert în istoria serviciilor de informații. În perioada 2005-2010 a condus împreună cu istoricul și scriitorul Marius Oprea Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICC).

Printre cărțile publicate: Securiștii partidului. Serviciul de cadre al PCR ca poliție politică (coautor Marius Oprea); Ziua care nu se uită. 15 noiembrie 1987, Brașov (coautor Marius Oprea).