În urmă cu 82 de ani, între 21 și 23 ianuarie 1941, Bucureștiul a fost locul uneia dintre cele mai abominabile pagini din istoria secolului trecut a României. Raportul final din 2017 al Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România consemnează atrocităţile săvârşite de legionariasupra evreilor din Bucureşti în timpul rebeliunii Gărzii de Fier conduse de Horia Sima. Cele mai oribile crime au fost comise la un abator din capitală.

După înăbușirea rebeliunii, procurorul militar numit de mareșalul Antonescu să investigheze evenimentele a raportat că „trupurile celor ucişi la abator au fost atârnate de ceafă, în cârligele folosite de parlagii (măcelari-nn)“ și că „unele dintre victime au fost agăţate în timp ce erau încă în viaţă, pentru a permite torţionarilor să ciopârţească trupurile lor“.

Legionarii au atacat sinagogile iar unora le-au dat foc, după ce le-au golit de obiectele religioase și de alte bunuri de valoare. Templul Coral, situat pe Strada Sfânta Vineri nr. 9, a fost atacat în timpul slujbei iar credincioșii au fost duși la Jilava și uciși. Peste 1.200 de clădiri comerciale și case de locuit ale evreilor au fost demolate sau li s-a dat foc.

Holocaustul din Transnistria este și azi negat de naționaliștii extremiști

După mai puțin de o jumătate de an, evreii aveau să fie victimele pogromului de la Iași. Potrivit documentelor oficiale, între 27 și 30 iunie 1941au fost uciși 13.266 de etnici evrei, inclusiv copii, la ordinul lui Antonescu. În doar 4 zile, aproape o treime din populația evreiască a Iașului a fost decimată. Ceea ce unii istorici trec sub tăcere este că la pogromul de la Iașiau participat și mii de români antisemiți, printre care mulți tineri, funcționari, intelectuali, oameni de afaceri, pensionari.

Din numărul evreilor români și ucraineni (bucovineni) care au fost deportați în Transnistria, se estimează că aproximativ 300.000 au murit înecați în Nistru, împușcați în timpul „marșurilor morții“ ori din cauza frigului și a foamei. Împreună cu ei, din aproximativ 25.000 de romi deportați în Transnistria tot la ordinul lui Antonescu, aproape jumătate nu s-au mai întors acasă. Au murit de frig, de foame și în urma unor epidemii de tifos sau difterie cauzate de condițiile inumane la care au fost supuși.

Genocidul din Transnistria este și azi pus sub semnul întrebării sau negat de o seamă de români naționaliști, și nu doar dintre simpatizanții înrăiți ai AUR.

Mircea Vulcănescu: între executantul criminalului Antonescu și „sfânt al închisorii“

Încurcatele căi ale memoriei colective au revenit în actualitate odată cu votul negativ de la finele anului trecut al majorității consilierilor primăriei Sectorului 2 București împotriva demolării bustului filosofului antisemit Mircea Vulcănescudin Parcul Sfântul Ștefan. În Capitală se mai află o stradă și un liceu care-i poartă numele. În ultimii ani, s-a încercat de mai multe ori redenumirea liceului și demolarea statuii, însă împotrivirea unor politicieni, intelectuali și reprezentanți ai societății civile a fost mai puternică.

În calitatea de subsecretar de stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Antonescu, Mircea Vulcănescu a participat în mod direct la deposedarea de averi, de bani și bijuterii a evreilor deportați în Transnistria.

Odată cu instaurarea comunismului, a fost condamnat la 8 ani de temniță grea pentru crime de război la închisoarea Aiud. Privitor la anii de carceră, istoria reține un episod în care Mircea Vulcănescu și alți 12 deținuți au fost dezbrăcați și ținuți în frig în celulă, fără paturi pe care să stea. Potrivit unui martor, unul dintre deținuți ar fi căzut din picioare iar Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment în loc de saltea, încălzindu-i trupul și salvându-i în felul acesta viața. A murit în închisoarea de la Aiud la 48 de ani, lăsând ca testament îndemnul „Să nu ne răzbunați!“

Cum îl privim azi pe autorul lucrărilor „Dimensiunea românească a existenței“ sau „Bunul Dumnezeu cotidian: studii despre religie“ (publicată postum de Editura Humanitas în 2004)? Ca pe un „sfânt al închisorilor“, cu o operă de referință, sau ca pe un apropiat al lui Antonescu, un antisemit care a contribuit în mod decisiv la deposedarea de averi a evreilor deportați în Transnistria? Cred că memoria colectivă nu trebuie să îl rețină în termenii sau-sau, așa cum îl percep azi două tabere diferite, ci în spațiul mai complicat, dar omenește just al lui și-și. Simbolistica răului stă adesea alături de aceea a binelui. Iar dacă inteligența este materia primă cea mai prețioasă a unui popor, atunci poporul ar trebui să o crediteze. Dincolo de dispute și de hărțuieli heirupiste, ar trebui să învingă discernământul, care azi e înlocuit de filosofia cetățeanului turmentat.

Unele biserici nu renunță la frescele mareșalului Antonescu

Pentru că nu știm cum să ne gestionăm trecutul, moaștele unor lideri marcanți ai regimului totalitar se află și azi, sub forma unor monumente, în multe localități ale României. De pildă, în comuna Iaslovăț din Județul Suceava, chiar în fața Căminului cultural, tronează bustul lui Emil Bodnăraș, fostul lider comunist, general al Armatei Române și spion sovietic. Sătenii sunt mândri că locul de baștină al satrapului comunist îi întreține vie memoria.

Deși toate statuile mareșalului Antonescu au fost demolate în toate localitățile în care fuseseră ridicate pe soclu după 1990 de autoritățile de extrema dreaptă, fresce ale criminalului de război care a trimis la moarte sute de mii de evrei se află și acum pe pereții unor biserici. Este de notorietate faptul că o mare parte a preoților ortodocși sunt naționaliști fervenți și antisemiți. Unii dintre ei îl pomenesc pe criminalul Antonescu în predicile despre cum Iisus le-a spus ucenicilor „Să îți iubești aproapele ca pe tine însuți!“ E o culme a netrebniciei unor preoți înrăiți împotriva evreilor, în fața cărora enoriașii săraci cu duhul se închină „creștinește“.

Adrian Păunescu, într-o scrisoare către Ceaușescu: „Aveți o scânteie divină și vă călăuzește un geniu lăuntric“

Mulți dintre români, mai ales dintre tineri, nu își cunosc eroii, iar autoritățile nu fac nimic să-i mobilizeze în spațiul istoriei reale. Năuciți de miturile false și de imagologia discreționară, sunt prada ușoară a discursului public patriotard, inclusiv al unor intelectuali, perpetuat de-a lungul a peste trei decenii de manipulare.

Un exemplu emblematic este ridicarea pe soclu, la propriu, a poetului Adrian Păunescu, al cărui bust se află în Parcul Grădina Icoanei din București. De asemenea, o școală gimnazială din cartierul Drumul Taberei îi poartă numele.

După ce în 1986 Adrian Păunescu a căzut în dizgrația lui Nicolae Ceaușescu, la scurtă vreme i-a trimis o scrisoare dictatorului care întrecea în slugărnicie chiar și telegramele de felicitare ale lui C.V. Tudor: „Sunteți atât de tânăr și-atât de curajos. Vă văd apoteotic ca pe un Voievod (…) Sunteți Bărbatul Țării și Unica Salvare. Aveți o scânteie divină și vă călăuzește un geniu lăuntric. Să trăiți, Măria Voastră“. După 1990, Păunescu s-a înscris în PDSR, ulterior în PSM (Partidul Socialist al Muncii, considerat continuatorul PCR, înființat de fostul prim-ministru comunist Ilie Verdeț), pentru a-și încheia cariera politică, până la moarte, în cadrul actualului PSD.

Gestionarii de azi ai istoriei nu au socotit de cuviință ca nume precum cel al Elisabetei Rizea din Nucșoara, care a sprijinit grupul de rezistență anticomunistă Arsenescu-Arnăuțoiu, torturată și condamnată la 12 ani de închisoare, merită să fie imortalizat printr-un monument în București.

Mareșalul Antonescu, doctor honoris causa al Universității din București

Pornind de la un articol publicat recent de jurnalista Andreea Pora la Europa liberă, i-am solicitat profesorului universitar Cristian Preda, decanul Facultății de Științe Politice din cadrul Universității din București, un punct de vedere pentru Deutsche Welle pe marginea acestei realități halucinante. Iată, pe scurt, istoria prezenței mareșalului Antonescu în analele Universității:

„În urmă cu câteva luni, facultatea a propus acordarea unui doctorat honoris causa unui deputat constituționalist german. Când a venit la București pentru a primi distincția, a căutat pe lista publicată pe site-ul Universității cine sunt ceilalți doctori honoris causa. A descoperit că pe listă se afla și mareșalul Antonescu. Mărturisesc că nu mi-am închipuit vreodată că acest criminal de război a fost doctor honoris causa și cu atât mai puțin că ar mai putea figura și azi cu numele său pe site-ul Universității din București. Constatând acest lucru absolut scandalos, am solicitat instituției retragerea titlului. E un proces în derulare, eu am convingerea că nimic din ceea ce înseamnă Universitatea din București astăzi nu are vreo legătură cu mareșalul Antonescu, cu ceea ce s-a întâmplat în România în perioada 1940- 1944 cât el a fost conducătorul statului“.

Cu siguranță că în analele unur instituții, inclusiv sau mai ales din domeniul Educației, mai există astfel de anomalii, de „accidente“. Istoricii și cercetătorii ar putea să ia la mână, filă cu filă, fondul arhivistic al istoriei recente sau mai îndepărtate. În felul acesta, memoria colectivă truncheată s-ar putea pune de acord cu realitatea.