Barierele şi sîrma ghimpată sunt doar o şubredă pavăză împotriva haosului total, a înverşunării celor două tabere adverse: de-o parte adepţii unei teocraţii islamice, de cealaltă susţinătorii unei ordini politice laiciste.

Pînă nu demult, aprigele controverse între reprezentanţii mişcării civile laice Tamarrud şi Fraţii Musulmani s-au consumat în guvernul de la Cairo. În Tunis, oamenii au ieşit în stradă spre a solicita demiterea guvernului condus de islamişti. Şi în Egipt şi în Tunisia s-a instalat şi escaladează aşa-numitul război civil rece, de care demult deja nu puţini s-au temut. În Egipt, el a fost stopat cu mijloace îndoielnice. Dacă şi în Tunisia armata va interveni, rămîne de văzut.

Veştile sunt, precum se vede, proaste. Celor două ţări le merge rău economic, social, politic. Actualul val de violenţă dă un puternic recul Egiptului şi Tunisiei, alungă investitorii, zădărniceşte reinstalarea normalităţii.

Tot ce se întîmplă este de rău augur pentru democraţie. Speranţele încolţite pe solul evenimentelor din Tunisia în decembrie 2010 s-au ofilit iar cuvîntul democraţie, clamat cu însufleţire de demonstranţi, a rămas pentru majoritatea egiptenilor şi tunisienilor o promisiune neîndeplinită, care nu le-a adus nici mult aşteptata dreptate, nici condiţii mai bune de viaţă. Dimpotrivă, în cele două ţări s-au instalat la putere guverne conservatoare de orientare islamistă, cu o minimă experienţă politică.

Primejduirea unei întregi regiuni

A ieşit drastic la suprafaţă ceea ce dictaturile au camuflat şi înăbuşit prin metode antidemocratice, şi anume flagranta discrepanţă dintre săraci şi bogaţi, ireconciliabilele poziţii ce-i separă pe islamişti de laicişti.

Sub imensa presiune a schimbărilor şi a dramaticei lupte politice s-a volatilizat şi coeziunea socială. După trei ani de frămîntări, situaţia celor două ţări periclitează întreaga regiune, ţările vecine, dar şi Europa. Tunisia stă la porţile bătrînului continent iar Egiptul deţine o poziţie cheie în Orientul Apropiat şi Mijlociu. Calea pe care cele două state vor porni va determina viitorul politic al unei regiuni de o mare importanţă strategică.

Şi totuşi, restul lumii reacţionează reticent în faţa primejdiei unui eşec al tentativelor de democratizare. Nu este exclus ca la mijloc să fie şi o doză de dezinteres, dar cu certitudine prevalează descumpănirea.

Un mic exerciţiu de memorie confirmă impresia. La finele lunii iulie, 80 de membri ai Fraţilor Musulmani au fost ucişi de militarii egipteni. Occidentul nu a scos un cuvînt, dar tot el ignoră intempestiva expansiune a extremismului religios în ambele ţări. Foştii apărători civili ai revoluţiei s-au metamorfozat peste noapte în paznici violenţi ai islamului, impunînd populaţiei intimidate rigorile schariei. În răstimp sporeşte vizibil şi sprijinirea salafiştilor de către pături largi ale populaţiei. Recent, doi lideri politici laici au fost asasinaţi în Tunisia, după toate probabilităţile de către extremişti musulmani.

Nu există dictaturi bune

Pe fundalul haosului ce domneşte în Egipt şi Tunisia se fac auzite vocile care tînjesc după o mînă forte. Nu lipsesc nici cei care afirmă că în timpul foştilor dictatori situaţia care domnea era preferabilă anarhiei actuale. Dar cînd în numele stabilităţii armata a înăbuşit neliniştile, l-a întemniţat pe preşedinte, catapultîndu-i pe generali la putere, puţini au fost cei care au îndrăznit să spună lucrurilor pe nume. Operaţiunea a fost, pur şi simplu, un puci.

Dictaturi bune nu există şi este o gravă eroare a crede că autocraţii şi despoţii pot asigura mai multă linişte, ordine şi siguranţă. În cel mai bun caz, doar iluzia acestor năzuite valori. Haosul care domneşte acum nu este decît moştenirea vechii dictaturi. Iar dictaturile împiedică formarea unei societăţi civile apte să acţioneze, cenzurează temele de dezbateri, jugulează opoziţia, reduc la tăcere orice obiecţie. Procedînd astfel, ele fac imposibilă dificila aducere la un numitor comun a unor interese divergente, pe care le îngroapă sub lespedea constrîngerii, sporind astfel presiunea ce face iminentă explozia.

Perdant este şi occidentul

S-a dovedit din nou că alungarea unui dictator de la putere şi edificarea unei democraţii sunt două lucruri diferite. Nu există din păcate nici premise suficiente spre a spori speranţa ca, într-un interval previzibil, instaurarea unor structuri democratice în cele două ţări să devină o reuşită. Democraţia impune un permanent efort de aflare a unei soluţii de compromis, reguli clare de joc, toleranţă, dialog, negocieri. Sunt condiţii şi exigenţe pe care Egiptul şi Tunisia par în momentul de faţă şi mai puţin capabile să le îndeplinească şi satisfacă decît la începutul aşa-zisei „arabeliuni”, a revoluţiei arabe.

Perdant este însă şi occidentul. Statele Unite, Franţa, Europa au sprijinit decenii la rînd vechile dictaturi. Iar în cele două ţări frămîntate de nelinişti rolul de sfetnici, de consilieri, le este încredinţat ţărilor arabe vecine, care se implică în haos urmărindu-şi propriile interese.

Cît despre Europa, ea trebuie să se pregătească să facă faţă unui permanent focar de incendii politice în regiune. O implicare directă în stingerea lui este, deopotrivă, riscantă şi dificilă. Occidentul trebuie însă să nu mai comită niciodată eroarea de a crede în aşa-zişii dictatori buni, întărindu-le poziţia prin chiar această iluzie.