Manipularea acestor termeni se vădeşte peste tot problematică. După înlăturarea de la putere a preşedintelui egiptean Mohamed Morsi, cea mai mare parte a presei occidentale evită cu grijă termenii ”puci” sau ”lovitură de stat” . Presa scrisă americană preferă un limbaj neutru şi pur descriptiv, vorbind de ”înlăturarea” de la putere a preşedintelui Morsi. (Egypt's army ousts president). Presa britanică procedează la fel şi în alte ţări europene regăsim aceeaşi prudenţă. Aceasta pare a fi linia dominantă a presei occidentale fie ea de stânga sau de dreapta. Sunt puţine excepţii. Presa germană de pildă, care în linii mari respectă consemnul, asumă totuşi cuvintele problematice, dar nu în titlu, ci numai în întroducerea unui comentariu al corespondentului de la Cairo în ediţia online a FAZ (în care asumă personal termenul Staatsstreich).

În titlul articolului termenii fierbinţi apar în schimb foarte rar, ca de pildă în El Pais (Golpe de Estado militar en Egipto) sau în Le Figaro. De fapt cotidianul francez nu rupe direct consemnul, ci oblic printr-un comentariu ironic: "Armata egipteană rejoacă filmul loviturii de stat care îşi ascunde numele" (L'armée égyptienne rejoue le film du coup d'État qui ne dit pas son nom.). Într-adevăr majoritatea largă a relatărilor şi comentariilor nu enunţă termenii lovitură de stat decât atribuindu-i unui consilier al preşedintelui Morsi.

Pentru americani este dificil să admită că în Egipt s-a produs o lovitură de stat, căci ar fi nevoiţi să dezavueze evoluţiile recente pe care după toate aparenţele le aprobă. Pe de altă parte nici nu pot saluta pur şi simplu arestarea preşedintelui ales şi suspendarea Constituţiei, ceea ce l-a obligat pe preşedintele Obama să-şi manifeste îngrijorarea faţă de lovitura armatei egiptene. (egyptian military's overthrow).

Subiectul acesta în aparenţă pur lingvistic este extrem de relevant şi pentru România unde partizanii preşedintelui Traian Băsescu au reluat în aceste zile teoria loviturii de stat cu referire la anul 2012. Cuvintele acestea sunt rostite cu mare voluptate de partizanii preşedintelui şi evitate cu grijă superstiţioasă de adversarii săi. A fost sau nu lovitură de stat? În ciuda diferenţelor evidente şi care nu mai pretind niciun comentariu, regăsim în România, la fel ca în cazul egiptean, aceeaşi ambivalenţă faţă de termenii purtători de conotaţii puternic negative.

Situaţia acestor termeni în ciuda acalmiei nu este încă pe deplin tranşată. Se joacă pentru posteritate daca nu cumva pentru viitorul apropiat.

În tabăra prezidenţială se manifestă totuşi o vădită ezitare. Unii sunt reţinuţi, căci interpretarea li se pare exagerată sau în orice caz prea conflictuală. Există însă un nucleu radical care ştie că politica stă în simboluri şi că impunerea mediatică a unei imagini ar putea echivala cu o victorie politică. Ca să înţelegem mai bine: nu adevărul istoric este aici în discuţie, căci el este aşa cum a fost întotdeauna, ambiguu şi încărcat de sensuri contradictorii. A organizat Al Ioan Cuza o lovitură de stat când a dizolvat Adunarea Generală prin Decretul din 2 mai 1864, impunând apoi prin plebiscit o nouă Constituţie (Statutul Desvoltător Convenţiunii din 7/9 August 1858)? Istoria reţine mai ales sensul luminos al reformei agrare care pune versiunea loviturii de stat în dificultate.

A fost abdicarea lui Cuza şi aducerea în ţară a unui principe străin o nouă lovitură de stat? Interesant este că istoria care a intrat în conştiinţa publică reţine, de astă dată, varianta întunecată (”monstruoasa coaliţie”), cu toate că abia aşa principatele româneşti au reuşit să iniţieze procesul europenizării lor.

Ezitările şi ambiguităţile continuă. A fost o lovitură de stat instalarea la putere a Frontului Renaşterii Naţionale de către Regele Carol al II-lea? Dacă din motive de context istoriografii democraţi preferă în cazul acesta eufemismele, nu au în schimb nicio ezitare în a vorbi despre "lovitura de stat din 6 septembrie 1940" data instaturării dictaturii personale a mareşalului Ion Antonescu. Dar la 23 August am asistat sau nu la o lovitură de stat? Nu a fost niciodată indiferent. De pildă, istoriografia comunistă târzie desemna evenimentul din 1944 cu o denumire emfatică: "Revoluţia de eliberare socială şi naţională, antifascistă şi antiimperialistă din august 1944". Fiecare termen îşi avea importanţa lui, nimic nu era de prisos în economia ideologiei oficiale. Întreaga putere ceauşistă părea că se întemeiază pe stricta ortodoxie a formulării de mai sus.

În sfârşit, a fost sau nu în Decembrie 1989 o lovitură de stat? Deşi au trecut peste 20 de ani nu este nici astăzi uşor să destitui teoria revoluţiei şi să o institui pe aceea cu sensuri sumbre a loviturii de stat, căci legitimitatea regimului politic de după 1990 şi a Constituţiei actuale se bazează pe sensurile luminoase ale teoriei revoluţionare.

Dar în vara lui 2012? Desigur câtă vreme Traian Băsescu a rămas în funcţiune nu se poate afirma mai mult decât că am fi asistat la o tentativă eşuată. Dar dacă puciul a eşuat, atunci puterea legitimă ar trebui să-i trimită în justiţie pe cei care l-au organizat. Iată aşadar un impas al teoriei loviturii de stat. Să remarcăm însă că radicalii cei mai duri nu au ezitat să ceară trimiterea la închisoare a celor care au organizat referendumul de demitere din vara anului trecut. De fapt abia aşa iese la iveală miza teribilei înfruntări pe tema numirii procurorilor şefi. Radicalii doreau să se asigure că cei care au plănuit debarcarea lui Băsescu vor fi trimişi la închisoare. Acest fapt (inavuabil) şi nu lupta împotriva corupţiei era miza acelei teribile surescitări. Se explică şi faptul că primii care s-au revoltat împotriva coabitării au fost chiar partizanii radicali ai preşedintelui.

În ciuda acestui impas, teoria loviturii de stat continuă să fie o figură ideologică activă. Cultivată doar oficios, căci oficial ar pune în pericol coabitarea validată de marile capitale occidentale, "lovitura de stat" conţine pe mai departe potenţialul de nelinişte de care Traian Băsescu are nevoie pentru a relansa lupta politică. Pentru USL cuvintele acestea sunt un veritabil tabu, în timp ce pentru opozanţi au devenit o incantaţie magică. În orice caz efortul argumentativ pus în mişcare nu vizează adevărul faptelor, mult mai complicat decât albul şi negrul care ni se propune, ci puterea care se vede pe sine ca scop suficient.