În fiecare zi, în drum spre casă, trec pe lângă mici plăcuţe de cupru fixate în pavaj, pe care sunt gravate numele unor evrei care au fost chiar acolo scoşi din casele lor de nazişti. Când trec prin acele locuri mă gândesc la complicitate. Mă mir de oamenii care au permis ca vecinii lor să fie privaţi de demnitate şi ucişi. Oare la ce s-au gândit când au fost martorii acelor întâmplări? Cum şi-au justificat pasivitatea?

Acelaşi gând îmi trece prin cap şi în contextul evenimentelor actuale. Sunt eu, o americancă albă, covinovată de uciderea, de către rasişti, a unor americani de culoare? De ce tăcem noi albii atunci când oameni care nu-şi doresc decât o viaţă mai bună pentru ei şi familiile lor, sunt băgaţi la graniţele ţărilor noastre în cuşti sau în lagăre? Ţările noastre, a căror bunăstare a apărut adesea în urma exploatării unor oameni şi resurse naturale din locuri aflate astăzi sub imperiul sărăciei şi violenţei.

Punct de cotitură pentru SUA?

Mulţi întreabă acum dacă moartea lui George Floyd marchează un punct de cotitură în SUA. Dacă se va schimba cu adevărat ceva. Dar aceste întrebări sunt prea pasive. Trebuie mai degrabă să ne întrebăm cum putem contribui astfel încât acesta să devină un punct de cotitură!

Mulţi dintre noi nu sunt prea siguri cum trebuie început. Putem face ceva mai cu sens decât să postăm în reţelele de socializare? Cum evităm banala înregimentare? M-am întrebat dacă este cazul să mă implic în această dezbatere.

Am lucrat la depărtare de un bloc de locul în care gâtul lui George Floyd a fost apăsat la pământ de genunchiul poliţistului Derek Chauvin timp de aproape nouă minute. Sunt şocată că a fost omorât într-un loc care mi-e atât de drag. Pe de altă parte, exact acest aspect ar trebui să nu mă afecteze deloc.

Am participat la un program de după-amiază destinat tinerilor cu venituri reduse din vecinătate. Acolo se îngrijesc copii şi se acordă sprijin reciproc. Este un cartier multietnic.

A crăpat în premieră bula privilegiilor pentru albi

Din multe privinţe acel job a făcut să crape bula privilegiilor pentru albi în care credeam. În calitate de tânără albă, provenind dintr-un orăşel în care am urmat o facultate privată împreună cu colegi preponderent albi, am avut acolo pentru prima dată de-a face, pe când aveam 22 de ani, cu comunităţi de culoare.

A fost pentru prima dată că mi-am dat seama de deosebirile masive dintre şcolile publice, abundent finanţate, pe care le-am absolvit, şi clasele arhipline în care se duc să înveţe acei elevi. A fost pentru prima dată că am cunoscut familii fără adăpost, copii care se întorceau de la şcoală în case pustii fiindcă părinţii lor trebuiau să aibă mai multe joburi pentru a se descurca. A fost pentru prima dată când am văzut cum un copil de şase ani s-a ascuns rapid când a văzut pe stradă trecând o maşină de poliţie. Ce poate demonstra mai clar lipsa încrederii între minorităţi şi poliţie?

Participarea la programul de asistare a elevilor m-a învăţat ce înseamnă inegalitatea şi rasismul în Statele Unite ale Americii şi în ce măsură privilegiul meu de a fi albă este o parte a acestei probleme.

Întemeiate pe inegalitate

Confortul şi bunăstarea albilor din SUA s-au acumulat pe spinarea sclavilor africani, pe alungarea şi uciderea populaţiei băştinaşe americane şi pe exploatarea unor ţări şi oameni din întreaga lume. Istoria multor ţări europene este asemănător de problematică.

În şcolile din SUA şi din multe alte ţări, rasismul este predat ca un fenomen istoric. Dar este cert că, deşi este înrădăcinat adânc în trecutul nostru, el continuă să facă parte din prezent.

Rasismul din SUA este o chestiune de sistem. El este cimentat în structurile sociale care ne hotărăsc viaţa. Dar structurile sunt create de oameni, şi oamenii au puterea să le modifice.

Cu asta trebuie să începem: cu ceea ce facem şi nu facem în viaţa noastră cotidiană. Cum ne comportăm cu oamenii care arată diferit, care vorbesc o altă limbă sau au altă religie decât noi? Cum putem contribui activ la demolarea unor sisteme şi convingeri care sunt rasiste?

Complice la nedreptate în calitate de ziaristă?

În calitate de jurnalistă nu mă alătur niciunei cauze. În schimb relatez despre fapte, astfel încât consumatorii de ştiri să-şi poată forma propria opinie.

Dar ce înseamnă aici "a te alătura unei cauze"? A nu te alătura celor oprimaţi înseamnă a te alătura oprimatorilor, adică a deveni complice. Cu siguranţă nu sunt o luptătoare perfectă de avangardă. Dimpotrivă. Probabil că nu sunt nici o aliată prea bună, dar încerc să devin una mai bună. Şi exact asta trebuie să facem noi albii acum.

Lucrurile ar putea arăta în felul următor: pentru început, ne-am putea simţi stânjeniţi în situaţia actuală, mişcaţi emoţional. Apoi ar trebui să ascultăm, cât mai mult cu putinţă. Să ridicăm vocea noastră pentru alţii ori de câte ori este posibil. Apoi să purtăm discuţii cu familia şi cu prietenii, care trebuie informaţi şi motivaţi. Ar trebuie de asemenea să-i sprijinim pe cei care protestează sau fac munca politică necesară unei transformări reale de sistem.

Pe acest drum voi face cu siguranţă unele greşeli, dar mă bucur că voi învăţa din ele.

Naţiunea noastră se poate schimba!

SUA nu au fost niciodată o ţară perfectă. Au avut mereu demonii lor, în timp ce-şi apărau concomitent idealurile. Deşi trăiesc în prezent în străinătate şi ştiu că numeroşi expatriaţi se distanţează în prezent de SUA cu ale lor numeroase şi grave carenţe, sunt convinsă că un om poate fi mândru că este american. Chiar şi în momentele noastre cele mai întunecate.

Găsesc speranţă în năzuinţa noastră infinită de a ne autoperfecţiona, de a ne îndemna reciproc să ne îmbunătăţim societatea şi de a ne schimba pe noi înşine.

În spatele frustrării, a durerii şi a revoltei întâlnite pe străzile din Minneapolis şi din multe alte oraşe din SUA se ascunde încredinţarea că naţiunea noastră se poate transforma. Într-adevăr trebuie să ne schimbăm dacă vrem să supravieţuim, dacă vrem să devenim într-o bună zi o naţiune - aşa cum recită şcolarii din SUA în fiecare dimineaţă - una care "este indivizibilă, cu libertate şi dreptate pentru fiecare".