Dramatizare de Victoria Vasilache și Slava Sambriș. Distribuție: Vioara Câșlaru (protagonista-naratoare, fetiță), Irina Vacarciuc (naratoarea la maturitate), Vitalia Grigoriu (mama), Victor Triboi (tatăl), Ion Liulica (fratele mai mic, Gheorghiță), Victoria Cîrlan (mătușa Muza), Dorina Tătaru (învățătoarea etc.). Alți actori: Gigi Tabarcea, Radu Canțâr, Rodica Mereuță, Maria Anton, Ion Prisăcara, Ion Jitari, Liuba Roman, Eugen Nicov.

Reprezentațiile se joacă cu sala plină. E „sold out” și pentru prima săptămână a noului an. Regizorul Slava Sambriș și actorii au muncit cu dăruire și au scos un spectacol, legat (vorba vine) organic de textul literar, care rezistă cu brio și ca produs independent.

Dramaturgia autohtonă în criză?

Teatrul românesc din Moldova cunoaște în ultimii ani un vizibil reviriment. Premierele se succed una după alta. Există două festivaluri importante: Reuniunea Teatrelor Naționale Românești, care adună în fiecare toamnă la Chișinău cele mai bune trupe din întreg spațiul românesc, dar și invitați din străinătate; s-a reluat și Bienala Internațională a Artelor Scenice (BITEI), festival girat de Teatrul Național „Eugène Ionesco”, director Petru Vutcărău.

Această efervescență nu izbutește să ascundă însă o problemă: lipsa spectacolelor montate după piese autohtone. Directorii de scenă basarabeni preferă să apeleze la texte ale unor autori clasici sau contemporani, din tradiția universală, cum ar fi Shakespeare sau Strindberg, de exemplu.

Cândva, la Chișinău, se organiza un Festival al Dramaturgiei Naționale, în cadrul căruia vedeai piese scrise de autori basarabeni: Nicolae Negru, Val Butnaru, Constantin Cheianu, Gheorghe Calamanciuc ș.a. În marja festivalului funcționa și un atelier de dramaturgie, la care spectacolele jucate în ajun erau dezbătute, întoarse pe toate fețele.

Nu au încredere regizorii noștri în dramaturgia basarabeană de azi, nu găsesc subiecte incitante despre istoria recentă, problemele tranziției, conflicte sociale, drame de familie etc.?...

Au încredere, dar mai degrabă în prozatori decât în dramaturgi. Și ca mod de lucru e mai convenabil: dramatizările unor texte literare le oferă mai multă libertate decât niște piese scrise din capul locului pentru a fi puse în scenă, unde orgoliul autorilor poate fi o problemă. În plus, dacă e vorba de niște texte literare deja cunoscute și intens promovate, ți-ai și asigurat afluența publicului.

La Teatrul Național „Mihai Eminescu” din Chișinău s-a montat în actuala stagiune „Grădina de sticlă” – spectacol după romanul omonim al Tatianei Țîbuleac. Iar la „Luceafărul”, cum spuneam, e în plină desfășurare dramatizarea romanului Lorinei Bălteanu. Distanțarea pe care le-o dă viața departe de Republica Moldova (ambele locuiesc în Franța) conferă textelor acestor autoare o acuitate specială.

File din albumul de familie

Despre romanul Lorinei Bălteanu, „Legată cu funia de pământ” (Ed. Cartier, 2023) am avut prilejul să scriu. Romanul e unul presupus autobiografic, inspirat de satul în care s-a născut Lorina Bălteanu, în care aceasta „revine” după mai bine de 20 de ani. Își recuperează copilăria și acea umanitate bizară, aruncându-le un „colac de salvare” prin scris.

Concepută ca o suită de întâmplări și portrete ale oamenilor cu care intră în relație protagonista, spectacolul reproduce, inevitabil, această schemă narativă.

E o modalitate regizorală la care Slava Sambriș a recurs și în spectacolul „1946”, conceput după „Cartea foametei” de Larisa Turea, în care istoriile se înlănțuie, trecând ștafeta suferințelor de la un personaj la altul. Similară este și rezolvarea scenografică: panouri fotografice aduse în prim-plan, cu chipuri umane din Moldova sovietică, doar că în „Legată cu funia...” nu mai sunt imagini generice, aidoma galeriei realizate de legendarul fotograf Zaharia Cușnir din Roșietici, ci prototipuri reale, care au inspirat-o pe Lorina Bălteanu: părinții și bunicii săi, mătușa Muza de la București, bețivul Toderică și nevasta-sa, care și-a pus capăt zilelor din cauza terorii acestuia ș.a. Cu nume schimbate, desigur, atunci când personajele au nume.

Efecte și trucuri sugestive

Regia încearcă să spargă monotonia indusă de convenția literară, folosește mijloace teatrale specifice, creează numeroase situații hilare.

Cum ar fi: intrările și ieșirile din casă, la începutul piesei, după nașterea fetiței, cu tatăl care aduce o covată pentru prunc sau cu vecina căreia sugaciul îi refuză pieptul. E iarnă, urlă viscolul, exact ca în westernul lui Tarantino „The Hateful Eight” („Cei opt odioși”): acolo ușa hanului nu se mai închide și trebuie bătută în ținte pentru a nu lăsa să pătrundă gerul cumplit de afară (ușa fusese ciuruită de gangsterii care așteptau să-și elibereze șefa capturată de vânătorul de recompense). Și tot „Ușa!, ușa!”, strigă și personajele din spectacolul lui Sambriș, trântindu-se sub laviță.

Spațiul scenic e împărțit în două planuri: o punte a destinelor concentrând într-un spot de lumină acțiunea principală, și un fundal care dă adâncime temporală, unde succesiunea secvențelor (capitolelor în roman) e anunțată prin începuturi de frază. Discul lunii (o imagine astronomică) agățat pe cerul nopții, un ochi a toate văzător, fetița care trage după ea, ca un edecar, casa părintească pe care n-o poate părăsi...

Naratoarea din roman e prezentă în spectacol în două ipostaze, la două vârste: copila și femeia adultă, relatarea acesteia din urmă, din „off”, are detașarea lucrurilor înțelese.

Fetița vorbește din imediatul prezent: trăiește aprig, vrea să plece, să spargă blestemul locului, să zboare în lumea mare. O iubește pe mătușa Muza (pseudo)actrița de la București, și pe țiganca Amara, o hoinară incurabilă, a cărei apariție în sat o așteaptă în fiecare an. Jocul ei are o naturalețe cuceritoare, în același timp emană siguranța profesionistei: Vioara Câșlaru face un rol remarcabil și de mare cuprindere, am văzut-o și în alte montări, e tot mai bună de la un spectacol la altul.

Majoritatea actorilor au roluri interșanjabile, sunt într-o mișcare continuă, execută partituri diferite: sunt când membri ai familiei, când săteni sau colegi de clasă ai protagonistei. Uneori, metamorfoza e și mai radicală: se transferă în regnul animal, devin găini și muște, spre amuzamentul publicului.

Aceste manevre nu reușesc, din păcate, să anuleze, spre final, oboseala provocată de lungimea spectacolului, prea dependent de text. Trei ore și jumătate cu tot cu pauză e prea mult. Se putea comprima la două ore, fără ca structura literară, savoarea scenelor (mai riguros selectate) să aibă de suferit. Nu e nevoie de o dramatizare tale quale a unui roman de 150 de pagini, oricât de mozaicată îi este acțiunea.

„Dezlegarea” prin muzică

Universul sonor al spectacolului e realizat de compozitorul Dumitru Seretinean și „Via Dacă” – o formație ce valorifică folclorul într-o manieră originală. În intervalele libere, piesele de muzică ușoară românească din anii ‘60-’70, ne-au transportat într-o lume a tinereții solare și frumoase. Oricât de „legați” cu funia ideologică am fost, aici, în Basarabia sovietizată, vocile acestea vibrante și calde ne-au redat dreptul la vis, ne-au ajutat să străpungem frontierele. E micul nostru secret, pe care-l păstrăm pentru tot restul vieții.