Puţini se îndoiesc de evidenţa potrivit căreia nava amiral a Europei e Germania, mai ales după despărţirea vaselor continentale de flota corsarilor britanici. Se potriveşte teoretic de minune, prin urmare, ca Germania să găzduiască în capitala Bavariei principala reuniune internaţională consacrată dezbaterii marilor chestiuni globale, militare şi strategice. Teoretic, pentru că, lipsită de cârmaci adecvaţi, nava germană şi flota europeană sunt demult angrenate în periculoase derive.

Deloc de mirare că lumea, condusă cândva de puterile occidentale ale lui G7 se îndreaptă, cu un puternic vânt din pupa, către un G2 de tipul celui consacrat de Războiul Rece, alcătuit însă, de această dată, din SUA şi China comunistă. Europa, aşa cum s-a văzut condusă până acum spre o tot mai neînduplecată opoziţie faţă de americani, riscă, prinsă cum se vede în menghina rivalităţilor globale, să dispară cu desăvârşire ca factor politic determinant ori influent.

La Conferinţa de Securitate de la München, criza confruntând un vest tot mai anemic şi mai puţin capabil să-şi vadă de propriile valori şi interese s-a descris cu un neologism englezesc drept "westlessness". Care înseamnă, în esenţă, "dezoccidentalizare". Această dezoccidentalizare nu vizează doar lumea a treia, tot mai ispitită să se predea tiraniilor de extracţie islamistă, naţional-comunistă sau fascistă. Dezoccidentalizarea are loc cu şi mai catastrofale efecte în vest, în măsura în care această noţiune, desemnând esenţa, nu doar spaţiul geografic al civilizaţiei iudeo-creştine, cu democraţiile, libertăţile şi drepturile ei, continuă să fie operantă. În acest caz: cum se dezoccidentealizează vestul?

Simplu. Universul antitotalitar al libertăţii, al drepturilor omului şi al democraţiilor tinde să devină opusul său. Societatea se fărâmiţează, prefăcându-se, conform Hannei Arendt, în terenul fertil al ascensiunii mişcărilor totalitare. Individualismul şi dreptul la proprietate se văd dispreţuite ori osândite. Apare, împotriva lor, un spaţiu al nihilismului şi al tutelei economice bazate pe ideologii colorate marxist şi ecologic. Se iveşte, în paralel, o lume a tiraniei minorităţilor şi a corectitudinii politice, în care libertatea de opinie şi de exprimare nu mai valorează nici cât o ceapă degerată.

În loc să dispară, se reiţeşte spectrul rasismulului, al sexismului şi al vechiilor ierarhii răsturnate şi inversate, întărindu-se prin reacţie populisto-fascistă şi contrareacţii identitar-stângiste. În acest pervertit vest dezoccidentalizat, noţiunea de democraţie, însemnând puterea majorităţii naţiunii, se videază de sens. În numele principiilor statului de drept, alegerile sunt reluate până satisfac pretenţii ideologice. Se exaltă naraţiuni postmoderne, relativiste, negaţioniste şi totalitare. În reacţie, iau amploare şi sentimentele de ură şi intoleranţă ale noilor declasaţi, determinaţi identitar, fie că sunt albii, heterosexualii, creştinii, fie că sunt bărbaţii, vârstnicii, capitaliştii sau naţiunile în sine.

În acest joc de sumă nulă, nimeni nu poate fi sigur de nimic. După cum relevă recenzia elveţiană, semnată de Rene Scheu, în NZZ, a unei cărţi a britanicului Douglas Murray, intitulată "Nebunia maselor: cum ne otrăvesc societatea isteria şi demagogia", prevalentul dogmatism de stânga conferă neîntemeiat superioritate morală unor reali ori pretinşi perdanţi ai istoriei. Calificate, marxist, drept "exploatate", colectivităţilor presupuselor victime li se atribuie o autoritate care nu li se cuvine.

Întrucât n-au la bază merite, aceste supraordonări se pot revoca arbitrar. Li se descoperă de pildă superiorilor categorii prezumtiv inferioare. Homosexualilor, de pildă, transsexualii. Care, în această versiune de scamatorie şi dialectică identitară, le devin superiori celor dintâi, fără să-i detroneze, însă, vreodată, pe făuritorii de noi ierarhii, clase şi rase şi, prin ele, de "om nou". Cât timp vor susţine plenar prevalenta ideologie salvaţionistă, aceşti făuritori de declasaţi îşi vor păstra priveligiile, dictând cine-şi va pierde întâietatea şi se va vedea dezavantajat şi marginalizat. 

Progresul politic al doctrinei noilor caste şi al dezoccidentalizării care-i însoţeşte triumful a iscat în vest, din 2015 încoace, reacţii de adversitate notabile. Li se pot atribui între altele decizia pentru Brexit şi alegerea lui Donald Trump. În Germania, politica Angelei Merkel de a-şi tot găsi majorităţi confortabile la stânga politic corectă a vulnerabilizat nu doar zona conservatoare a creştin-democraţiei. Care s-a văzut canibalizată de dreapta radicală a AfD. A sfârşit prin a măcelări şi social-democraţia.

Concomitent, refuzul Angelei Merkel de a preda şi cancelaria, nu doar cârma CDU, a erodat tot mai vădit susţinerea acordată ultimului partid de mase german, fragmentând ireparabil scena politică.

Aceste involuţii, documentând doar un aspect, dar câtuşi de puţin minor, al derivei democraţiilor, încep, mai nou, să producă efecte şi în decapitatul partid care e primus inter pares în alianţa guvernamentală berlineză. Rămasă fără şefă, Uniunea Creştin-Democrată e în criză şi se îndreaptă spre o schimbare radicală. Una care ori o va desfiinţa, ori îi va da câştig de cauză unei drepte conservatoare, economic liberale, reprezentate de Friedrich Merz. Iată, probabil, unicul om politic apt să recentreze vechea democraţie germană şi să salveze o alianţă transatlantică, fără de care, orice propuneri ar lansa Emmanuel Macron, dezoccidentalizata Europă nu se mai poate apăra.

Dar mai e verosimilă redresarea transatlanticului înainte de a se lovi de iceberg şi a se scufunda? Probabilitatea salvatoarei rectificări de curs a scăzut perceptibil, după Brexit. Dar implauzibilă nu e.