Înainte ca tăvălugul comunist să naţionalizeze proprietăţile ţăranilor, să le fure pămînturile, pădurile şi casele celor înstăriţi, să le ia cu arcanul vitele din grajduri, căruţele din curte, comunităţile săteşti îşi erau suficiente sieşi. Preoţii, medicii, învăţătorii nu numai că erau respectaţi, dar erau şi cei la care ţăranii apelau pentru problemele lor sau ale comunităţii. Acum primarii sînt stăpînii satelor, prin averile şi pîrghiile politice de care se folosesc, iar intelectualii sînt dispreţuiţi: dacă nu au avere şi nu se înscriu în casta lor de mercenari politici, nu există.

Un studiu de la începutul anului arată că unul din cinci români se confruntă cu sărăcia. Cei mai mulţi aparţin mediului rural. Aceştia fac parte din categoria persoanelor dezavantajate social, alături de persoanele cu boli cronice, de persoanele care suferă de diferite handicapuri etc.

Prima şi poate cea mai mare problemă a celor din mediul rural este lipsa locurilor de muncă. Chiar şi în situaţia în care oameni de la sate şi-ar găsi un loc de muncă la oraş, acestea sînt îndepărtate, naveta e istovitoare, costurile plătite pentru mijloacele de transport sînt mari. În plus, ţăranii care au doar şapte-opt clase primare e greu să îşi găsescă un loc de muncă, şi acesta nesigur, fără să le dea încrederea zilei de mîine. Angajatorii, la rîndul lor, se feresc să ofere un loc de muncă persoanelor marginalizate social, din care fac parte şi locuitorii satelor.

Satele româneşti încă sînt privite idilic de unii reporteri şi comentatori, iar politicienii se folosesc de locuitorii lor exclusiv în interes electoral. Primarii şi noii îmbogăţiţi ai satelor nu fac decît să execute ordinele de la centru ale partidelor din care fac parte. Simţindu-se la adăpost prin protecţia politică promisă, cei mai mulţi dintre ei formează o castă anume, transpartinică, în care afacerile oneroase nu au culoare politică, ci doar profituri uriaşe, care se împart între cotizaţia la baronii locali, cei care distribuie discreţionar fondurile publice, şi propriile buzunare.

În ultimii 25 de ani, miniştrii Agriculturii au fost, toţi, slujbaşi politici şi atît. Nu i-a interesat dezvoltarea agriculturii şi zootehniei româneşti, ba mai mult, le-au pus pe butuci în ultimii ani, prin taxele şi impozitele asupra pămîntului şi a vitelor. După aderarea României la Uniunea Europeană, şeptelul de bovine a scăzut aproape la jumătate. Cauzele sînt mai multe: îmbătrînirea populaţiei de la sate, preţurile tot mai scăzute ale produselor la producător, produse pe care samsarii le achiziţionează la preţuri de nimic pentru a le vinde în pieţe sau la magazine cu de două-trei ori mai mult.

Peste 90% din animale sînt crescute în gospodăriile populaţiei rurale. Dacă funcţionarii ministerului împreună cu primarii ar fi facilitat construirea unor fabrici de procesare a laptelui şi a cărnii în localităţile rurale, altfel am fi putut vorbi acum despre o dezvoltare reală a comunităţilor rurale şi despre o îmbunătăţire a nivelului de trai a celor de la sate.

În situaţia de faţă, pe lîngă faptul că mii de hectare de teren agricol rămîn nelucrate, încă mai vedem pe cîmpuri ţărani care îşi ară pămîntul cu plugul tras de cal. Motorina scumpă şi tractoarele insuficiente sau aparţinînd unor proprietari care cer preţuri exorbitante conduc la această realitate arhaică.

Politicienii în combinaţie cu afaceriştii veroşi au avut tot interesul să ţină lumea rurală în sărăcie şi fără perspectiva unei vieţi mai bune. Se ştie că oamenii săraci au fost tot timpul carne de tun, supuşi manipulării şi exploatării. Ultimele arestări ale unor politicieni care au furat sute de mii de hectare de pădure confirmă această realitate.

Cu un potenţial pe care multe ţări şi l-ar dori, agricultura românească rămîne a cincea roată de la căruţă, iar dezvoltarea rurală o simplă demagogie a politicienilor.