Adrian Lesenciuc (n.1975), doctor în științe militare și informații (2011) și în științele comunicării (2012), este profesor universitar la Academia Forțelor Aeriene „Henri Coandă”, titular al disciplinelor Război informațional, Influența mass-media asupra sistemului de securitate și Amenințări hibride. 

Coordonează panelul de Amenințări hibride al grupului de implementare EMILYO al Colegiului European de Securitate și Apărare, Bruxelles. A publicat numeroase studii în domeniul securității, cu accent pe amenințări hibride, cultură de securitate și reziliență societală, dintre care amintim volumul Războiul hibrid sau întoarcerea prin disimulare doctrinară la războiul absolut (2023) și articolele Nobody. The name behind informational blindness. The Russian information warfare in Ukraine (2025), Cultura de securitate - încercare de operaționalizare conceptuală pe coordonate constructiviste (2022), Societal resilience as intangible critical infrastructure (2024) și Societal resilience. Between resilience through education and resilience through war (2022), ultimul inclus în lista de core readings în cadrul Resilience Reference Curriculum elaborat de NATO.

*„România a început să se așeze oficial pe poziții de adversitate în raport cu Federația Rusă politic din 2004, iar prin documentele strategice abia din 2010”.

* „Executivul nu are obligația să aplice  direcțiile de acțiune stabilite de Strategia națională de apărare a țării și nici nu o face. Probabil veriga slabă este lipsa de pregătire a populației pentru a face față ingerințelor unui stat străin”.

*„Efectele informaționale pot duce la cucerirea oricărei țări, indiferent de mărime. Depinde numai de reziliența societală a populației acelei țări, care trebuie înțeleasă  diferit de conceptul de naționalism, clamat tocmai de cei care preferă alinierea la narativele rusești”.

*„Cea mai mare vulnerabilitate, deși nu înțeleg de ce aproape toate strategiile succesive de apărare și securitate refuză să o menționeze ca atare, este sistemul educațional care nu produce educația adecvată și reziliență societală”.

Sabina Fati: Când a început Rusia un război informațional împotriva României? După intervenția în alegerile din SUA? Înaintea celor din Germania?

Adrian Lesenciuc: Ca profesor care a introdus în programele de studii universitare de master încă din 2011 disciplinele „Influența mass-media asupra sistemului de securitate” și „Război informațional” m-am întâlnit de nenumărate ori cu variante ale acestei întrebări care necesită anumite clarificări preliminare.

În primul rând, viziunea președintelui Vladimir Putin privitoare la Occident coincide cu viziunea unor oameni instruiți în școlile KGB/FSB, pentru care era necesară construirea unui adversar asupra căruia să fie îndreptate toate relele societății ruse. Din 2000, când a devenit președinte, interesul său de identificare a României cu Occidentul a fost în creștere constantă, iar acest fapt s-a datorat orientării occidentale a societății românești după 1990, chiar dacă nu suficient de explicite până în 2000, calității de jucător în dinamica securității regionale la Marea Neagră, mai ales prin rolul de tranzit și sprijin logistic pentru operații internaționale după 2000, dar și calității de stat membru NATO din 2004.

Dacă până în 2020 o pârghie importantă de acțiune în plan simbolic o constituia puterea pro-rusă de la Chișinău, după acest an Moldova și România au devenit ținte precise, explicite, directe. România a început să se așeze oficial pe poziții de adversitate în raport cu Federația Rusă politic din 2004, iar prin documentele strategice abia din 2010, când, conștientizând efectele războiului din Georgia, a atras atenția asupra revenirii la vechea stare de conflictualitate a blocurilor existente în perioada Războiului Rece: „Conflictul declanșat în vara anului 2008 între Federația Rusă și Georgia demonstrează faptul că, în lipsa unei atenții constante și a unei implicări de substanță din partea tuturor membrilor comunității euroatlantice, riscurile și amenințările pe care le consideram de domeniul trecutului vor reveni pe agenda noastră de securitate”.

Din păcate, acea Strategie națională de apărare pentru o Românie care garantează securitatea și prosperitatea generațiilor viitoare a fost respinsă de camerele reunite ale Parlamentului României, menținându-se în uz strategia anterioară, din 2007, „România Europeană, România Euroatlantică”, care milita pentru cooperarea strânsă cu Federația Rusă și cu celelalte state riverane Mării Negre în scopul instituționalizării Forumului regional pentru Dialog și Parteneriat.

În al doilea rând, din păcate aveți dreptate în a denumi acțiunile pe palier simbolic ale Federației Ruse drept război informațional, deoarece în doctrina rusă chiar așa se numesc acțiunile soft care vizează manipularea și modelarea percepțiilor pentru influențarea opiniilor publice și a diferitelor comportamente asociate.

Aceste operații sunt construite pe scheletul conceptului sovietic de control reflexiv (reflexivnoe upravlenie), atipic gândirii occidentale, care a devenit ulterior cunoscut drept control intelectual și care a start la baza conceptului de „război informațional” (informaționnaia voina) dezvoltat de profesorul rus Igor Panarin în 2006 și care a fost unul dintre fundamentele războiului hibrid rus (ghibridnaia voina).

Conceptul de război informațional în sensul propus de Panarin, incluzând propaganda la toate nivelurile și activitatea de intelligence, vizând subminarea sistemelor politic, economic și social ale statelor-țintă prin campanii psihologice în masă, a devenit operațional doctrinar din 2011. El s-a suprapus demersului de control reflexiv de origine sovietică și conceptului operațional de confruntare informațională (informaționnoe protivoborstvo), care este imaginea în oglindă a conceptului occidental de război informațional (information warfare) și, probabil, cadrul normativ rus a produs efecte imediate după implementare.

Unul dintre principiile controlului reflexiv preluat și aplicat și în cazul războiului informațional rus este acela al continuității în aplicare, cu intensificarea acțiunilor în momentele de importanță strategică, cum ar fi în perioada alegerilor.

Momentul 2011 și continuitatea operațiunilor

Sabina Fati: Deci războiul informațional pornit de Moscova împotriva României e de lungă durată și a început în urmă cu aproape 15 ani?

Adrian Lesenciuc: Probabil că războiul informațional rus în înțelesul acceptat de aparatul doctrinar al Federației este orientat împotriva României începând cu 2011, cu intensificarea operațiunilor în 2019 și 2024. Totuși, luând în considerare principiul continuității în alterarea realității percepute, în livrarea de narative purtătoare de conținut aliniat intereselor proprii, cu scopul producerii de neîncredere, dezordine și disensiuni, are efecte dinainte ca termenul să fi fost statuat oficial în aparatul doctrinar rus.

Odată aplicat în 2008 în Georgia și producând efecte prin cele două dimensiuni ale desfășurării: informațional-tehnică (sau cibernetică) și informațional-psihologică, în care a urmărit impunerea unei imagini standard la nivelul relațiilor politice internaționale, războiul informațional rus a început să își deseneze liniile de forță imediat după punerea în aplicare a planului de pace negociat de președintele francez Nicolas Sarkozy.

2024 — alegeri, suspendare și reziliență instituțională

Sabina Fati: Alegerile prezidențiale din 24 noiembrie 2024 au fost primele alegeri majore din Europa ale căror rezultate au fost anulate din cauza suspiciunilor de ingerință străină. Putea România să reziste? Unde a fost veriga slabă?

Adrian Lesenciuc: Încă din 2006, conceptul de cultură de securitate, definit pentru prima dată cu referire la „promovarea şi consolidarea valorilor democratice prin dezvoltarea unei înţelegeri comune a provocărilor şi oportunităţilor în domeniul securităţii naţionale la nivelul statului şi societăţii româneşti”, în secțiunea a II-a a Viziunii Strategice 2007-2010 a Serviciului Român de Informații, inițiat și dezbătut începând cu luna octombrie, ar fi trebuit să producă efecte. Strategia națională de apărare a țării pentru perioada 2015-2019 „O Românie puternică în Europa și în lume” a devenit cadrul proiectiv de aplicare – acest concept, împreună cu cel de educație de securitate, a fost definit în Ghidul strategiei din același an –, dar, din păcate, el nu a devenit niciodată operațional (și nici măcar operaționalizat terminologic - științific și legislativ) în România.

Noul document programatic, cel din 2020, Strategia națională de apărare a țării pentru perioada 2020-2024 „Împreună, pentru o Românie sigură și prosperă într-o lume marcată de noi provocări”, deși operează cu conceptul de cultură de securitate, definește și un alt concept-cheie, acela de reziliență societală, care presupune flexibilitatea, adaptabilitatea, reacția rapidă din partea conducerii strategice, promovarea valorilor naționale de securitate și, la nivelul întregii populații, reziliența societală realizată prin îmbunătățirea nivelului de conștientizare cu privire la acțiunile ostile, construirea de instrumente cu ajutorul cărora să se expună sursele de dezinformare, „creşterea capacităţii instituţiilor de învăţământ, cercetare, a think-tank-urilor şi media de a identifica şi combate mişcările de dezinformare susţinute de actori statali sau non-statali ostili”, alfabetizarea funcțională și numeroase alte măsuri în domeniul educației.

Conceptul de reziliență societală depinde de cel de cultură de securitate și, din păcate, atâta vreme cât strategiile naționale de apărare și celelalte documente programatice în domeniu nu presupun măsuri explicite de transformare a direcțiilor de acțiune și a modalităților de asigurare a securității naționale în politici publice, adică în acțiuni concrete aplicabile, simpla mențiune a acestor direcții este inutilă.

Nu a existat nicio campanie majoră organizată pentru conștientizarea opiniei publice asupra surselor de insecuritate și asupra amenințărilor la adresa națiunii, nu a existat niciun program educațional concret și coerent în domeniu, nimic nici în ceea ce privește educația de securitate, nici în ceea ce privește controlul guvernamental asupra rețelelor sociale, platformelor media și redacțiilor mijloacelor de comunicare clasice care vehiculează informații sensibile sau care prin dezinformarea practicată devin surse de insecuritate sau amenințări la adresa securității naționale. Reziliența societală nu se putea produce fără un nivel minim acceptabil de educație și cultură de securitate.

Pe de altă parte, nu există norme metodologice de aplicare a strategiei. Executivul nu are obligații în a aplica direcțiile de acțiune stabilite de strategie și nici nu o face. Probabil veriga slabă este lipsa de pregătire a populației pentru a face față ingerințelor unui stat străin. România va putea răspunde unor asemenea provocări doar când cetățenii săi vor conștientiza riscurile și amenințările la adresa securității și vor acționa în sensul combaterii lor.

Documente declasificate și pregătirea pe termen lung

Sabina Fati: Credeți că aceste atacuri au fost pregătite cu multă vreme în urmă?

Adrian Lesenciuc: Pentru mine sunt elocvente documentele declasificate ale CSAT privitoare la durata în timp a acțiunilor de destabilizare ale unui (unor) actor(i) statal(i), Vă dau un singur exemplu: conform uneia dintre note, anumite conturi de TikTok au fost create în 2016. De remarcat este faptul, în primul rând, nu doar că aceste conturi existau de opt ani, ci că ele au fost înființate în anul apariției rețelei, deși extinderea ei pe piața internațională a început la un an distanță, în septembrie 2017. Documentul este explicit și putem presupune că membrii rețelei care aveau conturi din 2016 și le deschiseseră în China.

Pe de altă parte, conferința de presă a Procurorului General al României, Alex Florența, este și mai elocventă în ceea ce privește răspunsul la această întrebare. Principiul continuității acțiunilor informaționale este, în egală măsură, elocvent în elaborarea răspunsului. „Modelarea continuă a opiniei publice” nu se putea produce decât în timp și decât în condițiile în care cetățenii români nu au avut nivelul minim necesar de cultură de securitate, adică de conștientizare a surselor de vulnerabilitate și a amenințărilor la adresa securității naționale.

Nu este nimic întâmplător în faptul că preponderent aceleași persoane și grupuri de persoane care au avut o reacție virulentă la vaccinare au avut o reacție similară și în raport cu condamnarea invaziei ruse din Ucraina, iar apoi s-au regrupat în jurul evenimentelor din 2024-2025. Practic, pe fondul lipsei „anticorpilor” în materie de securitate, activiștii anti-vaccinare și ulterior împotriva politicii statului român de susținere a Ucrainei au fost atinși de virusurile narativelor care prezentau o versiune prietenoasă interpretării de la Moscova.

Cu alte cuvinte, pe aceleași principii educaționale necesare în a clădi o cultură de securitate care să ne ferească de ingerințe externe s-a construit o anti-cultură de securitate, care a permis ca virusul suveranist – abil construit, în măsură să erodeze încrederea ridicată a cetățenilor români în instituțiile europene și euroatlantice, după cum o arătau anterior barometrele de opinie – să producă efecte accentuate.

Nu întâmplător rămân în această logică a explicației medicale: în urmă cu patru ani publicam în Tribuna un text intitulat „Geopolitica vaccinării. Clivaje, interdicții, probleme morale”, prin intermediul căruia evidențiam insularitatea României într-o mare de influență rusă și chineză, dar și poziția fermă la nivel statal în ceea ce privește direcția asumat occidentală.

De atunci, în ciuda menținerii la nivelul managementului strategic a unei direcții pro-occidentale, din lipsa unei pregătiri adecvate a cetățenilor pentru identificarea și combaterea amenințărilor la adresa securității statale, populația a fost atinsă de infodemia de la Kremlin, produsă și eliberată în timp și continuu.

Capacitatea de cucerire fără forță armată

Sabina Fati: Până unde poate merge războiul informațional: se poate cuceri o țară? Ce fel de țară?

Adrian Lesenciuc: Victoria în orice tip de confruntare se rezumă la înfrângerea voinței de a lupta a adversarului. Cu alte cuvinte, victoria la nivel cognitiv este cea care certifică victoriile parțiale la nivel politic, economic, simbolic sau militar. Uneori, această înfrângere se poate produce în lipsa victoriei. Simptomatică este înfrângerea Statelor Unite în Vietnam, fără să fi pierdut războiul. Simpla înfrângere a voinței de a lupta este adevărata victorie.

De altfel, așteptându-se ca Ucraina anului 2022 să aibă aceeași reacție la nivelul populației ca Ucraina anului 2014, Putin a pierdut la nivel cognitiv pentru că nu s-a așteptat ca reziliența societală a populației ucrainene, consolidată în anii confruntării din Donbas și Luhansk, totodată în urma anexării Crimeii, să fie atât de evidentă. Federația Rusă nu a mai găsit în Ucraina o populație oscilând între Moscova și Occident, ci o populație vădit orientată împotriva abuzurilor Moscovei. De aceea, scenariul aplicat în Georgia nu a funcționat, corecția îndreptată împotriva lui Volodimir Zelenski nu a putut produce efecte, iar războiul continuă întărind reziliența ucrainenilor.

În termeni militari vechi de peste două secole, provenind de la Carl von Clausewitz, conceptul de „centru de greutate al forței”, desemnând „locul (centrul) vital al întregii puteri și mișcări, de care depinde totul”, nu se rezumă la nivel strategic la obiective fizice. Voința de a lupta a populației este centrul de greutate al armatei ucrainene în actuala confruntare și, în ciuda unei posibile înfrângeri pe câmpul de luptă, înfrângerea nu poate fi deplină.

Revenind la întrebare, prin anihilarea voinței de a se opune unui adversar sau potențial adversar - cum este considerată România din perspectiva Federației Ruse -, orice potențial răspuns militar ar deveni inutil. Prin urmare da, prin înfrângerea voinței de a se opune a unui stat orice victorie devine posibilă, adică rezultatele războiului informațional pot fi cucerirea oricărui stat.

De altfel, încă din Arta războiului a generalului chinez Sun Tzu, adică din sec. V î.Hr., această posibilitate de cucerire a unui teritoriu fără luptă este considerată victoria maximă: „Scopul trebuie să fie de a cuceri intact „Tot ceea ce este sub cer”. În acest mod, trupele vor rămâne neatinse și victoria va fi totală. Aceasta este arta strategiei ofensive.”

Cu toate acestea, războiul hibrid este considerat de specialiști ca fiind războiul care nu poate fi tranșat. Dacă facem distincția între nivelul de confruntare armată propriu-zisă (pe care îl întâlnim în limba engleză sub numele de war) și cel de conflictualitate manifestă pe o perioadă mai lungă de timp (warfare), ceea ce nu se poate tranșa într-un război se poate obține în urma conflictualității de durată.

Astfel privind, războaiele din Coreea, Vietnam, invazia URSS din Afganistan și războiul dintre Iran și Irak au avut drept consecință căderea Uniunii Sovietice. Timpul uman și cel istoric au alte unități de măsură. Ceea ce nu este posibil în limitele timpului uman este posibil la nivelul timpului istoric.

De aceea cred că efectele informaționale pot duce la cucerirea oricărei țări, indiferent de mărime. Depinde numai de reziliența societală a populației acelei țări, care trebuie înțeleasă diferit de conceptul de naționalism, clamat tocmai de cei care preferă alinierea la narativele rusești.

Scenarii pesimiste și vulnerabilități

Sabina Fati: Care ar fi scenariul cel mai pesimist pentru România din acest punct de vedere?

Adrian Lesenciuc: Nu îmi pot imagina cel mai pesimist scenariu, dar începutul acestuia este simplu de intuit: îndepărtarea țării de la parcursul european.

Sabina Fati: Care sunt vulnerabilitățile cele mai mari ale țării în acest moment?

Adrian Lesenciuc: Cu certitudine cea mai mare vulnerabilitate, deși nu înțeleg de ce aproape toate strategiile succesive de apărare și securitate refuză să o menționeze ca atare, este sistemul educațional care nu produce educația adecvată și reziliență societală. Toate problemele de securitate, de la lipsa de reacție sau chiar de la acceptarea narativelor Federației Ruse, până la incapacitatea interpretării corecte a lumii au cauze educaționale.

Cu un aparat central nereformat, sistemul educațional românesc nu contribuie eficient la reformarea curriculară, la includerea în curriculumul național, nu ca disciplină distinctă, ci ca acțiuni de conștientizare prin cursuri deja existente în trunchiul comun - sau posibil de inclus prin decizia școlii - a problemelor privitoare la conștientizarea amenințărilor, inclusiv hibride.

Dincolo de faptul că sistemul educațional românesc rămâne centrat pe evaluarea sumativă, că evaluarea nu presupune luarea în considerare a competențelor, ci a conținuturilor, că în ceea ce privește aceste conținuturi ceea ce se predă în școli este învechit, deci inactual și din perspectiva culturii și educației de securitate, că analfabetismul funcțional a devenit un adevărat flagel – și unde se pot răspândi mai bine înțelesurile deformate ideologic decât în mințile neantrenate să judece critic realitatea imediată? –, că unele discipline, cele de concurs, devin mai importante decât celelalte, cărora nu li se acordă aproape nicio atenție, că în cazul acestor discipline aproape nimic nu este legat de interpretarea universului perceptibil imediat și nici nu există o aplicabilitate directă în activitatea profesională ulterioară, toate vulnerabilitățile identificate în strategiile naționale de apărare/securitate au cauze educaționale mai vechi, generate de lipsa unei educații morale și dezideologizate, a unei educații autentice.

Corupția, deturnarea actului de decizie, lacunele privitoare la contracararea acțiunilor informaționale ostile, problemele din sistemul medical, centrarea serviciilor pe cetățeni, deficiențele de gestionare a comunicării publice, nivelul redus de securitate cibernetică a anumitor infrastructuri, decalajul tehnologic, decalajele de dezvoltare economică ș.a. au cauze educaționale directe sau indirecte.

Este adevărat că strategia în vigoare menționează și „Calitatea scăzută a actului educaţional, care plasează România pe ultimele poziţii din Uniunea Europeană cu privire la rezultatele şcolare comparate internaţional (PISA), rata de finalizare a studiilor universitare sau accesul la programe de formare pe tot parcursul vieţii”, dar și „Nivelul scăzut al culturii de securitate la nivelul societăţii civile şi al aparatului decizional poate fi exploatat de entităţile informative ostile în scopul obţinerii de informaţii sau desfăşurării acţiunilor de influenţă”, dar tot adevărat este că nu există măsuri concrete de contracarare a acestor vulnerabilități. Nu sunt convins că, prin intermediul noii strategii, pe care o așteptăm, vor fi rezolvate aceste vulnerabilități.

Apărarea în toate mediile: virtual și pe teren

Sabina Fati: Apărarea în mediul virtual e mai puternică decât cea de pe teren sau e invers?

Adrian Lesenciuc: Cu câteva zile înainte de începerea războiului din Ucraina, președintele american Joe Biden, vizibil obosit, dar ferm în declarații, a oferit un răspuns oportun în ceea ce privea criza din Ucraina. Din discursul președintelui Biden diferiți analiști au atras atenția asupra anumitor aspecte, insistând cu privire la fermitatea declarațiilor, la disponibilitatea de dialog diplomatic, la unitatea Occidentului, la neîncrederea în partea rusă în condițiile lipsei oricăror angajamente scrise - „written understandings”.

Aș dori să insist asupra ultimului răspuns ferm din partea președintelui american cu privire la posibilele căi de acțiune ale Rusiei: „And if Russia attacks the United States or our Allies through asymmetric means, like disruptive cyberattacks against our companies or critical infrastructure, we are prepared to respond” (Dacă Rusia atacă Statele Unite sau Aliații noștri prin mijloace asimetrice, cum ar fi atacuri cibernetice împotriva companiilor noastre sau a infrastrucutrii strategice, suntem pregătiți să răspundem).

Prin urmare, Joe Biden, în discursul său cu declarat caracter informativ, adresându-se pe rând cetățenilor americani, apoi cetățenilor ruși și cetățenilor din țările membre NATO, lua în considerare posibilitatea unui atac rusesc la adresa Ucrainei, adică invadarea teritoriului ucrainean - ceea ce s-a dovedit a fi cursul istoriei pe care o cunoaștem -, dar încheia subliniind probabilitatea atacurilor asimetrice.

Cu certitudine că cea mai importantă afirmație a fost cea privitoare la atacurile asimetrice ale Rusiei împotriva țărilor membre NATO. Din organizarea discursivă se poate deduce că SUA se pregăteau pentru o falsă detensionare a situației militare de la granița cu Ucraina, dublată de atacuri cibernetice masive și de diferite alte forme de manifestare a războiului informațional prin mijloace asimetrice.

De altfel, politica lui Putin a fost aceea de a construi instrumente asimetrice cu ajutorul cărora să contracareze posibilitățile acționale ale adversarilor. Rusia lui Putin nu s-a abținut de la a utiliza mijloacele asimetrice, inclusiv atacuri cibernetice, la adresa Ucrainei și a altor țări.

Doctrina Gherasimov a realizat, prin disimularea doctrinară, transferul conceptelor americane din planul aplicării strict militare la nivel societal: a generalizat războiul, l-a transformat dintr-un spațiu al acțiunilor eminamente militare într-unul al interferenței formelor de putere. Războiul hibrid, bazat pe conceptele de război de insurgență, război informațional și război cibernetic, a permis utilizarea acestor concepte – care se regăsesc în aparatele doctrinare NATO, europene și al SUA –, dar a amestecat voit publicurile, respectiv dimensiunile ofensivă și defensivă ale operațiilor informaționale.

Dacă în doctrina NATO, de exemplu, se pot desfășura acțiunile psihologice, cibernetice și electronice cu caracter defensiv, de protejare a informațiilor, sistemelor de informații și trupelor proprii, pentru acțiunile cu caracter ofensiv și de exploatare a infrastructurii adversarului e nevoie ca țintele să fie aprobate de Consiliul Nord-Atlantic. În schimb, Rusia desfășoară acțiuni ofensive împotriva adversarilor săi sau potențialilor adversari fără niciun fel de restricții de ordin moral. Asimetria morală caracterizează în primul rând acțiunile Rusiei. Este necesară impunerea unui acord internațional în ceea ce privește moralitatea utilizării mijloacelor informaționale cu caracter ofensiv.

Pe marginea acestei disimulări doctrinare și a războiului informațional pe paliere multiple - în mediul fizic, în mediul virtual, în întreg spectrul electromagnetic - am scris mai mult în lucrarea Războiul hibrid sau întoarcerea prin disimulare doctrinară la războiul absolut, publicată în 2023 la CTEA, insistând asupra nevoii de înțelegere adecvate a proiecției strategice a Federației Ruse.

Într-o lume a confruntărilor hibride, apărarea e egal importantă în toate mediile. E necesară viziune de ansamblu și conjugarea acțiunilor pe palier militar - al puterii hard, altfel spus - cu cele pe palierele politic, economic și simbolic - ale puterilor soft. Orice fisură în corelare poate conduce la eșec.