Unul din miturile specificului național este că românul nu a fost niciodată cuceritor și că s-a aflat mereu de partea dreptății istorice, în măsura în care violența îndreptată împotriva ”celuilalt” este considerată negativă. Eminescu ne-a oferit o expresie memorabilă a acestui mit, în cunoscutele versuri: ”Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul...”

Dar dacă noi spunem mit, alții ar spune clișeu sau stereotip identitar, adică ceva demn de dispreț. Prin urmare nu ar trebui să facem caz de niște prejudecăți. Cu toate acestea nu putem elimina prejudecățile din gândirea noastră, pentru simplul fapt (l-a indicat și Hannah Arendt) că nu avem putința de a gândi asupra tuturor aspectelor lumii ca să dăm judecăți proprii la iveală, fiind nevoiți să ne lăsăm în voia unor constatări și formulări mai vechi. Fără să ne slujim de prejudecăți, am fi cu toții niște primitivi care iau lucrurile de la început. Nu este, în opinia unora, și morala o prejudecată?

În sfârșit, fapul că românul e pașnic pare bine statornicit, dar ceea ce rămâne nespus este că, în absența unei agresivități îndreptate către lumea din afară, românii se luptă între ei. În Franța, suporterii englezi se bat pe străzi cu rușii și cu francezii (mai sunt destule exemple din aceeași specie, dar mult mai reținute), în schimb românii de la Steaua se bat cu cei de la Dinamo. Românul își trăiește aventura agonică, care a făcut dintotdeauna marea istorie a lumii, închis în propria-i ogradă.

Bineînțeles că ”huliganii” englezii din marginea stadioanelor sunt niște caricaturi ale celor care au creat cândva un imperiu, dar ei continuă, în formă, să lupte cu lumea și cu ceilalți, afirmându-și zgomotos identitatea. Referendumul privitor la UE este, la rândul său, o altă expresie a orgoliului englezilor de a fi recunoscuți ca ceva distinct și proeminent. Francis Fukuyama, urmând o interpretare a lui Hegel, credea, spre deosebire de marxiști, că unul din motoarele istoriei este thymos-ul, adică lupta pentru recunoaștere. Cu alte cuvinte lumea ar fi încă pusă în mișcare de ceva îndeobște neglijat, cum ar fi sentimentul demnității personale, care își dobândește, desigur, și exprimările sale ”războinice”.

Germanii se luptă să câștige campionatul european de fotbal nu doar de dragul fotbalului, ci și ca să confirme dominația economică și politică germană în Europa, iar Franța se agață cu disperare de imaginea ei de fostă putere. Dar faptul că, în aceste zile, pe stadioanele din Franța se joacă fotbal cu aerul unei sărbători netulburate, în timp ce străzile sunt devastate de protestatarii antisistem, polițiștii sunt agresați, serviciile publice suspendate, spitalele luate cu asalt, e semnul că vechea ordine e în descompunere. Rușii, la rândul lor, caută să devină vizibili în Europa în stilul lor strident încărcat de ostentație, dublând simbolic dorința de afirmare politică a Kremlinului. În rezumat, toată lumea se luptă cu toată lumea, numai românii se luptă doar între ei, fapt care reflectă într-o oarecare măsură și starea politică din țară.

Ceea ce este mereu deconcertant atunci când abordăm aceste subiecte ale identității este observația că românii închipuie un soi de lume subsidiară. Cu alte cuvinte, e greu de înlăturat impresia că ar exista, pe deasupra, lumea mare a celor care, în diferite chipuri, se luptă pentru supremație și, pe dedesubt, lumea secundară în care, protejați oarecum de marile frământări ale lumii, românii își cultivă propriile schisme și rivalități. O probă ar fi și interesul scăzut pentru informații externe și insistența presei de mare audiență pentru micile scandaluri locale. Aerul acesta de lume subsidiară a fost sesizabil și în cursul dezbaterilor constituționale din 2012, când anumite amendamente localizau de fapt gândirea universalistă din alte constituții ale națiunilor europene. În loc să se plaseze la nivelul acelora, le coborau ”la scară”.

Mica știre, umbrită desigur de bătaia dintre suporterii englezi și ruși, că dinamoviștii și steliștii și-au disputat întâietatea pe străzi și în cafenele, ilustrează teribil de bine faptul că noi în loc să ne ridicăm la scara lumii, o reproducem în mic la dimensiuni insignifiante. Desigur, dacă suporterii români ar fi fost cu totul pașnici și eleganți, nici nu s-ar fi pus problema.