La 30 mai s-au împlinit 93 de ani de la nașterea disidentei anticomuniste Doina Cornea, un simbol al curajului, al verticalității și al solidarității cu românii care sufereau de foame, de frig și mai ales de frică. De-a lungul anilor au fost publicate mărturii ale oamenilor care au cunoscut-o pe disidenta de la Cluj în perioada comunismului și despre care au povestit cum le-a sădit încrederea că regimul totalitar va cădea, că nicio dictatură nu poate să fie veșnică.  

Începând cu anul 1982, Doina Cornea a trimis peste treizeci de scrisori la Radio Europa Liberă în care critica politica de sistematizare a regimului Ceaușescu, de la demolările din București, în special a cartierului Uranus, în locul căruia a fost construit noul centru civic în care tronează hidoasa Casă a Poporului, până la distrugerea satelor. Mai ales în jurul Bucureștiului, o serie de sate au fost golite de locuitori, care au fost strămutați în blocuri. Pământul le-a fost confiscat, ceea ce a însemnat practic a doua colectivizare. Peste 8.000 de sate ar fi trebuit să dispară până în anul 2000, ceea ce ne duce cu gândul că dictatorul se credea abonat la nemurire.

Din păcate, elitele au tăcut. În schimb, în Belgia s-a constituit asociația „Opération Villages Roumains“ pentru adoptarea celor peste 13.000 de sate, în ideea că acestea vor putea fi salvate de la distrugere. Doina Cornea a fost un activist permanent al acestei asociații.

După fiecare scrisoare trimisă Europei Libere, disidenta de la Cluj era chemată la sediul Securității și anchetată ore în șir. În 1983 va fi dată afară de la Universitatea Babeș-Bolyai unde era asistent universitar la catedra de limba franceză a Facultății de Filologie. În urma revoltei muncitorilor din Brașov din 15 noiembrie 1987, Doina Cornea împreună cu fiul său a distribuit manifeste care chemau populația la solidarizare cu protestatarii. Vor fi arestați și ținuți în beciul poliției cinci săptămâni. Elitele iarăși au tăcut. Până la căderea regimului totalitar a avut domiciliu forțat, fiind supravegheată permanent de Securitate. Dosarul său de urmărire operativă conține peste 3.000 de pagini și a fost întocmit de zeci de securiști.

Doina Cornea a participat la manifestaţiile anticomuniste din 21 decembrie 1989 de la Cluj-Napoca, pentru ca apoi să fie inclusă în Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN). Iliescu și clica lui aveau nevoie de o imagine publică a acestui rinocer politic în care să fie incluși și intelectuali. În aceeași zi în care CFSN s-a constituit în partid politic și a anunțat că va participa la alegeri, Doina Cornea a fost prima care și-a dat demisia din ceea ce s-a arătat a fi o diversiune a celor care au confiscat revoluția însângerată din decembrie ’89.

La scurt timp de la mineriada din 13-15 iunie 1990, Doina Cornea a publicat în Revista 22 și în ziarul Dreptatea o scrisoare deschisă adresată lui Ion Iliescu, din care citez: „Domnule Iliescu, istoria vă va judeca, va fi poate singura judecată căreia nu vă veţi putea sustrage în plan omenesc.“ Absolut corect. Chiar vizionar. Iată că după 32 de ani Ion Iliescu rămâne basma curată până când se va pronunța sentința în procesul Revoluției. Încă un insert din aceeași scrisoare:

„Ceea ce aţi provocat în zilele de 13-15 iunie împotriva populaţiei Capitalei – şi mai ales a tinerilor – ţine de domeniul coşmarului. (...) V-aş mai aminti că nicio specie animală nu loveşte în tânăra ei generaţie. Să fie oare cruzimea cea care vă caracterizează? (...) Aţi început să vă exercitaţi puterea prin vărsare de sânge, în ziua de Crăciun (...) Acum ţineţi în închisoare oameni nevinovaţi, recrutaţi din Piaţa Universităţii“.

Doina Cornea a fost de-a lungul anilor ținta presei feseniste și a denigratorilor de meserie. Aprecierile au venit mai mult din afara țării decât din România. A fost distinsă de două ori de statul francez, cu „Legiunea de Onoare“ în grad de ofiţer şi în grad de comandor. Universitatea Liberă din Bruxelles i-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa, iar Regele Mihai a decorat-o cu Crucea Casei Regale a României. În fine, Papa Ioan Paul al II-lea i-a conferit titlul de Cavaler al Ordinului Sfântul Papă Silvestru. În anul 2000, președintele Emil Constantinescu i-a conferit Ordinul „Steaua României“ în grad de Mare Cruce.

De o modestie exemplară, Doina Cornea spunea într-un interviu acordat istoricului Cornel Jurju: „Toţi am fost la fel de laşi, la fel de fricoşi. Eu am fost la fel ca şi ceilalţi, exact aşa de fricoasă, de laşă, poate mai mare. Dar eu am încercat să fac exerciţii şi alţii nu. Au zis că e degeaba. Aşa spun românii la toate...“

Istoria disidenței românilor în comunism e săracă. Dar și mai săracă e istoria revoltelor maselor, cum au fost revoluția maghiară din 1956, Primăvara de la Praga din 1968 sau mișcarea din anii ’80 a sindicatului Solidaritatea din Polonia. La noi, greva minerilor din Valea Jiului din 1977 și revolta muncitorilor din Brașov din 1987 au fost mișcări de amploare, însă nu de dimensiunile și nu cu implicațiile celor amintite. Protestul lui Paul Goma ar fi putut deveni o mișcare de nivelul Cartei 77 din Cehoslovacia, însă elitele noastre intelectuale și-au dovedit din nou lașitatea.

Pe acest fundal, în anii ’90 și după am auzit tot mai răspicat refrenul „De ce nu am avut și noi un Havel?“ Nu l-am avut pentru că nu l-am meritat. Pentru că nu am absolvit școala curajului. Pentru că, pe lângă puținii disidenți autentici, printre care și Doina Cornea, disidentul nostru de serviciu a fost Ion Iliescu.