„Oameni singuratici” de Gerhart Hauptmann și „Memoria apei” de Shelagh Stephenson. Reprezentațiile s-au desfășurat în cadrul proiectului „Teatrul Românesc București-Iași Chișinău”, inițiat de renumitul actor și regizor Ion Caramitru. Turneul se desfășoară în fiecare an: în ianuarie, cu prilejul Zilei Unirii Principatelor, Teatrul Național „Mihai Eminescu” (TNME) din Chișinău se deplasează la Iași; în martie, de Ziua Unirii Basarabiei cu România, actorii din vechea capitală a Moldovei evoluează pe scena TNME.

Și la a zecea ediție a turneului, emoția primelor contacte dintre cele două trupe a rămas intactă, iar publicul chișinăuian, destul de răsfățat în ultimii ani cu spectacole de calitate, a vibrat la mesajele scenei. 

„Oameni singuratici”

Regie, scenografie, adaptare text, univers sonor: Florin Caracala. Video design: Andrei Cozlac. Mișcare scenică: Alice Veliche. Pregătire muzicală: Cezar Ichim.

O familie de modă veche, bigotă, compusă dintr-un tată, Domnul Vockerat (Daniel Busuioc), mama Doamna Vockerat (Tatiana Ionesi), fiul Johannes Vockerat (Marian Stavarachi), căruia nevasta Kathe (Mălina Lazăr) i-a născut un copil, și prietenul Braun (Răzvan Conțu), pictor. Johannes este preocupat de o cercetare științifică, studiază, face note. Soția sa își leagănă copilul (nu prea are altă ocupație). Tatăl, o fire mai poetică, visătoare, e mai mult plecat, mama – la bucătărie, preocupată de treburile casei. Pe prieten nu-l vedem în atelier, nu știm cât de talentat este, dar e foarte locvace, comentează, își dă cu părerea. De fapt toată lumea vorbește mult și obositor și te întrebi la un moment dat la ce servește poliloghia asta?

Răspunsul vine în scurt timp: e o „încălzire” înaintea adevăratelor tensiuni, pe care le aduce în casă o prietenă a lui Johannes, studentă la Zürich, venită pe câteva zile să se bucure de o vacanță tihnită la țară. Anna Mahr (Andreea Boboc) studiază filozofia, este o liberă-cugetătoare și reușește să-l contamineze pe Johannis cu spiritul ei refractar la tradiții și dogme.

Johannes se simte tot mai atras de Anna, cu care are lungi discuții și plimbări prin pădure. Kathe, soția sa, își simte primejduită căsnicia. Suferința ei e mai veche: a avut mereu senzația că e prea fadă și mediocră, că nu se ridică la înălțimea pretențiilor intelectuale ale soțului ei. Johannes încearcă s-o calmeze tot mai puțin convins de vorbele și asigurările sale.   

Doamna Vockerat, cu feelingul ei de mamă, e numai nervi. Vrea să o vadă mai repede plecată pe Anna. O ajută și Braun, care își simte la rândul său periclitată relația foarte apropiată cu Johannes. Presupușii iubiți sunt ofuscați de suspiciunile familiei: „Mă acuzați de ceva ce n-am intenționat să fac, vă băgați în sufletul meu și nu mă întrebați dacă accept asta!”, le reproșează în culmea furiei Johannes. Anna va pleca în cele din urmă, lăsându-l pe Johannes pradă deznădejdii și unei mari confuzii sufletești, pentru că oricât încearcă el să le spună părinților, soției sale și lui Braun, despre criza în care se află, nu reușește să fie mai explicit. Tot ce înțelegem e că nu mai suportă, că e sfâșiat între dorința irepresibilă de libertate, pe care i-a trezit-o Anna, și responsabilitatea sa față de soție și familie.  

Efecte speciale

Scenografia e compusă din două încăperi transparente – o sufragerie și o bucătărie – și o terasă „afară”. Personajele sunt într-o mișcare continuă, trec dintr-o cameră în alta, puține sunt secvențele în care se stă și se discută calm, la o masă. Totul e la vedere pentru că totul se filmează. Un cameraman anonim, în tricou și blugi negri (Marian Chiculiță), nu se dezlipește de protagoniști, e umbra lor ambulantă, garanția că nimic din ce spun și fac ei nu se pierde, ba chiar se amplifică în imagini proiectate pe niște panouri-ecran uriașe.

Nu cred că Gerhart Hauptmann, când își publica piesa la 1891, putea bănui la ce inovații regizorale îi va fi supusă creația în îndepărtatul și neverosimilul secol XXI. Trucurile multimedia, jocul continuu de imagini aruncate în ochii spectatorilor te agasează, afectează coerența receptării. Regia va fi vrut pesemne să transmită un mesaj despre alienarea societății moderne: se trăiește într-o simultaneitate deconcertantă; o glisare pe suprafețe plane, lipsite de profunzime. Nu mai există sens, sensul se pulverizează, dispare în încrucișarea de reflexe și pastișe interminabile.

Autoflagelarea din final a despuiatului Braun sugerează o disperare care și-a epuizat cuvintele. Ca și ciocnirea dintre tatăl habotnic și fiul răzvrătit, tradusă alegoric în duelul unor gorile. Toate religiile și ideologiile, dincolo de vorbe, se reduc la un război al instinctelor primare.

„Memoria apei”

Regia: Irina Popescu-Boieru Scenografia: Rodica Arghir. Traducere: Diana David.

Spectacolul după piesa englezoaicei Shelagh Stephenson e realizat într-o cheie mai tradiționalistă. O scenografie clasică: interiorul unei locuințe (o casă întroienită), cu trei surori care au venit să-și ia adio de la mama lor, decedată la spital. Un prilej de a-și rememora copilăria, de a-și scoate la iveală dramele și neîmplinirile maturității, dar mai ales de a răscoli în relația lor cu mama, căreia, cel puțin surorile mai mici, îi reproșează lipsa de atenție și sensibilitate, incapacitatea de a comunica. Un dialog sacadat, replici tăioase, prăbușiri de ton, istericale, schimbări de atitudine bruște.

Cea mai exteriorizată, mai instabilă comportamental, e mezina Catherine (Irina Răduțu-Codreanu). Se consideră discriminată încă din copilărie, iar acum suferă din cauza că nu are noroc la bărbați, motiv pentru care nu-și refuză să tragă niscaiva „iarbă”. Xavier, amantul ei cel mai recent, o părăsește când are mai mare nevoie de el.  

Teresa (Catinca Tudose), sora mai mare și mai responsabilă, e preocupată de organizarea funeraliilor. E măritată cu Frank (Daniel Busuioc), dețin împreună un magazin de produse naturiste. Mariajul lor, armonios, norocos, își dezvăluie grave fisuri, cauzate de așteptări înșelate și vise refulate: fiecare dintre soți vrea altceva.

Mary, sora mijlocie (Haruna Condurache), doctoriță de meserie, pare mai cinică, mai bine sudată psihic, dar ironia ei corozivă ascunde o dramă: iubește un bărbat însurat, pe Mike (Radu Ghilaș), medic și el, care are o soție bolnavă, dar se pare că boala e falsă: doar o scuză, o stratagemă a acestuia, care-i permite să nu-și asume plenar relația cu Mary. La un moment dat, ea îi spune că e însărcinată (punându-l la încercare) și Mike reacționează violent.

Mary mai e marcată și de o vină din adolescență: la 14 ani a născut un copil, un băiat pe care l-a dat să fie înfiat, și-și proiectează această durere într-un pacient de la spital, aflat în comă. Află de la Teresa că Patrick, fiul ei, a murit și asta o dărâmă.   

„Dialogul” crispat dintre mamă și fiică

Mama, numită Vi, mai bine zis fantoma ei, apare în spectacol în două ipostaze: tânără și frumoasă (Livia Iorga) și bătrână, ramolită (Monica Bordeianu), bolnavă de Alzheimer. Vorbește cu Mary, îi răspunde la reproșuri, se apără. În realitate, nu s-au înțeles niciodată, iar asemenea mărturisiri sporesc suferința fiicei sale. Așadar, o piesă în care „vorbește” memoria, lichidul amniotic, vorbesc apele primordiale.

În comentariile la acest spectacol s-au făcut analogii cu cele „trei surori” ale lui Cehov. Eu am citit drama imaginată de Shelagh Stephenson (1997) mai degrabă în cheie „nordică”, ibseniană. Iar dialogul pătimaș și înstrăinat dintre Mary și mama ei mi-a evocat „Sonata de toamnă”, celebrul film al lui Bergman, produs cam tot atunci, în 1998. Și ca intensitate a jocului actrițele românce se ridică la nivelul lui Liv Ullmann și Ingrid Bergman.

În general, trebuie remarcat excelentul joc actoricesc, care evoluează pe o claviatură foarte variată, care include și momente de un comic autentic, uneori negru: cum e scena când cei doi bărbați, Frank și Mike, se chinuiesc să scoată sicriul cu defuncta din casa întroienită. O notă specială pentru Daniel Busuioc, care face un tur de forță actoricesc, fiind singurul interpret prezent în ambele spectacole jucate la Chișinău.

Și un „bemol” final

O mare problemă rămâne acustica defectuoasă de la TNME. Dacă stai mai departe de scenă, ratezi 40% din conținutul replicilor, și frustrarea e imensă. Până se va remedia de o manieră radicală situația, o soluție ar fi ca actorii să poarte microfoane. Chiar dacă vocea le va fi oarecum distorsionată, măcar auzi textul, nu te mai simți în pielea spectatorului japonez care deduce subiectul din alte componente ale jocului scenic.