Războiul din Ucraina a transformat România într-unul din punctele nodale ale Alianței în strategiile sale de apărare și de rezistență în eventualitatea unui avans al Rusiei spre Gurile Dunării. Pentru prima dată în istoria ei, NATO se confruntă cu agresorul pentru care a fost construită, iar România are norocul să fie în interiorul acestei Alianțe, cea mai puternică din istoria militară a lumii. 

70% dintre români își pun nădejdea în NATO pentru situația în care războiul ajunge la granițele țării. În schimb, 7 din 10 cred că România nu ar face față în cazul în care ar fi atacată (Avangarde, februarie 2024). Deși au această senzație de precaritate în fața atacatorului, mai mult de jumătate dintre români nu vor să se implice în niciun fel în pregătirile de apărare. În caz de război, doar 50% declară că ar lupta să-și apere țara, 11% s-ar ascunde până trece nenorocirea și aproape 20% ar emigra (INSCOP, decembrie 2023). Patriotismul devine relativ când trebuie demonstrat, iar entuziasmul scade. Teama și precauțiile cresc, atunci ucrainenii trebuie ajutați efectiv în războiul lor de apărare: 65% dintre români sunt împotriva ajutorului prin „trimiterea de arme și muniție în Ucraina” și doar 32% susțin această idee (Avangarde, martie 2023).

Cercetările sociologice scot în evidență că românii și-au păstrat încredere în NATO și ar vrea să fie apărați în caz de nevoie, dar fără ca ei să se implice prea mult când vine vorba de chestiunile riscante. Oricum, numărul trupelor aliate crește de la un an la altul, iar baza Mihail Kogălniceanu de la Marea Neagră, în care americanii au făcut investiții importante în ultimii ani, va deveni cea mai mare bază militară din Europa. De aici poate fi supravegheată, monitorizată și la o adică apărată, Marea Neagră. Francezii încearcă la rândul lor să fie la fel de importanți ca americanii în apărarea periferiei pontice a Alianței. Deocamdată pe teritoriul țării se află 5.500 de militari NATO, dintre care jumătate sunt americani: majoritatea la baza Kogălniceanu, iar ceilalți operează scutul antirachetă de la Deveselu. Francezii au anunțat că până anul viitor vor să aibă 4000 de militari, așa că vor crește cu 1500 numărul soldaților de la Cincu. În 2025, forțele NATO din România se vor apropia de 10.000 de militari echipați după standardele Alianței. 

La fel ca militarii români și comandanții NATO trimiși în România se plâng de legislație. În cazul lor, problema principală e că trebuie să-și restrângă antrenamentele în interiorul poligoanelor. În cazul militarilor români, revendicările sunt mai multe, iar șeful Statului Major General, Gheorghiță Vlad a cerut chiar o reformă legislativă, fiindcă în acest moment nu e permisă, de pildă, o ripostă imediată împotriva aeronavelor inamice care întră în spațiul aerian autohton: înainte de orice ar trebui ca decidenții politici să instaureze starea excepțională, abia apoi militarii pot să apese pe trăgaci. O altă chestiune problematică ar fi, după cum explica generalul Constantin Degeratu, fost șef al Statului Major General faptul că România „are nivel de apărare de divizii”, iar Armata, așa cum este ea organizată, așteaptă să fie preluată, eventual „în subordinea unui comandament de armată NATO” care să organizeze apărarea țării: „ Noi nu avem capacitatea de a organiza acțiuni tactice operative de corp pe armată și acțiuni de apărare. Dobrogea nu poate fi apărată de o divizie. Ea se apără de un comandament operaţional de tip armată. Nu îl avem. Nu avem nici oameni pregătiți pentru aşa ceva”.

România a cumpărat sisteme defensive extrem de sofisticate, dar militarii n-au bocanci, armele de bază sunt cele moștenite din perioada sovietică, iar Kalașnikovul cu pat de lemn e cel mai folosit. Deocamdată țara nu produce muniție de calibru NATO, iar Bucureștiul se mișcă destul de încet, ca și cum decidenții politici n-ar fi conștienți de războiul din apropierea țării. 

Pe de altă parte, România promite să aloce 2,5% din Produsul Intern Brut pentru apărare și este alături de Polonia, cea mai entuziastă pro-atlantistă din fostul lagăr socialist. Alianța e mulțumită de reacțiile României, iar unul dintre ultimii șefi ai SRI spunea că Bucureștiul ar fi al doilea furnizor de informații NATO. 

La 20 de ani de la aderarea sa la NATO, România este protejată de Alianță mai ales terestru și aerian. Marea vulnerabilitate externă a țării rămâne Marea Neagră. Țărmul pontic autohton se află la mai puțin de 500 de kilometri de marele port nuclear al rușilor de la Sevastopol, dar dincolo de această geografie, cheile Strâmtorilor de intrare în Marea Neagră, Bosfor și Dardanele se află în buzunarele turcilor, care nu vor să deschidă porțile navelor militare aliate. Convenția de la Montreux care guvernează Strâmtorile nu avantajează NATO în acest conflict care are loc pe teritoriul Ucrainei, iar Turcia își continuă balansul între Est și Vest urmărindu-și propriile sale interese. 

România este mai puternică și mai încrezătoare în apărarea sa, decât în urmă cu 20 de ani, dar marile ei slăbiciuni continuă să vină din interior. Din ignoranță sau cu intenție, clasa politică amână să facă modificările esențiale care ar fi necesare în apărarea țării în caz de război. Principalii lideri politici sunt adesea nehotărâți când vine vorba de interesul național și dacă n-ar fi Statele Unite care să-i convingă spre decizii importante, probabil că Bucureștiul ar face același balans ca Budapesta. 

Într-o perioadă atât de dură, în fruntea statului român sunt lideri slab pregătiți, ei înșiși vulnerabili prin biografiile lor și la o adică, ușor de manevrat într-o direcție greșită. De doi ani și jumătate de la începutul conflictului din Ucraina, infrastructura rutieră și pe calea ferată care face legătura cu Occidentul a rămas la fel de precară, fabricile de arme se redresează greu sau deloc, iar achizițiile urmăresc o verticală inversă necesităților imediate. Liderii politici români au lăsat apărarea pe planul doi, concentrându-se ca de atâtea ori în istorie asupra propriilor interese.