Noua Ordonanță de Urgență care poate stinge greva prevede că salariile de bază ale profesorilor și învățătorilor cresc lunar cu 1300 de lei brut de la 1 iunie 2023. Mărirea lefurilor în etape, începând cu anul viitor, când este prevăzută o creștere cu 50%, nu apare în textul Ordonanței, ci în nota de fundamentare, conform documentului pus în dezbatere publică de Ministerul Educației. Pe de altă parte, în România, existența unui text de lege nu garantează neapărat respectarea acestuia. 

Ar fi fost suficient ca sindicatele să ceară punerea în aplicare a actualei Legi a educației (nr.1/2011), care prevede la Articolul 8 că „Pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv. Suplimentar, unităţile şi instituţiile de învăţământ pot obţine şi utiliza autonom venituri proprii. Pentru activitatea de cercetare ştiinţifică se alocă anual, de la bugetul de stat, minimum 1% din produsul intern brut al anului respectiv.” Totuși, acest articol nu a fost respectat niciodată. În fiecare an, guvernul dă o derogare, pe care parlamentul o acceptă fără discuții serioase și fără să existe opoziții serioase. Așa se face că pentru acest an guvernul a prevăzut doar 2,1% din PIB pentru învățământ.

Negocierile dintre executiv și sindicate pentru creșterea cu 25% a salariilor cerută de profesori și acceptată de guvern au mizat pe păstrarea uniformității în plata dascălilor. În această perioadă de aproape o lună de grevă nu a existat în societate o adevărate dezbatere despre slăbiciunile sistemului autohton de învățământ și efectele vizibile ale acestor slăbiciuni. S-ar putea să nu fie doar rețelele sociale de vină că în 1999 numărul cititorilor din România era de 6 milioane, iar la peste 20 de ani distanță a scăzut la jumătate, potrivit Institutului Național de Statistică. Sau că 35% dintre români n-au citit niciodată în viața lor vreo carte. Sau că doar 6,2% dintre români citesc regulat cărți, conform datelor Eurostat, restul de aproape 94% se rezumă la mici texte de pe diferite site-uri. Sau că din cele 16.000 de biblioteci, câte erau la căderea comunismului, au mai rămas jumătate. 

La celebrele teste PISA, care măsoară cele două dimensiuni complementare ale sistemului de educație, calitatea și echitatea, România este în scădere: doar 4% dintre elevii români au putut rezolva cele mai dificile probleme la unul dintre cele trei domenii verificate (citire, matematică, științe), față de 16% cât este media celorlalte state. Peste 40% nu înțeleg ceea ce citesc, aproape 50% nu pot face operații simple de matematică, iar la științe, 44% nu pot face conexiuni între informațiile pe care le au și aspectele din viața reală. 

Pentru a înțelege nivelul sistemului de învățământ actual, fostul ministru al Educației (2009-2012) Daniel Funeriu propunea ca aceleași teste PISA prin care sunt testați elevii să le fie date și profesorilor. Prevedea „o mare surpriză”, pornind de la premisa că în cancelarii nu sunt foarte mulți care excelează în ceea ce fac. De altfel, la concursul de titularizare de anul trecut, de pildă, mai puțin de jumătate dintre candidații pentru o catedră în învățământul preuniversitar au luat peste nota 7.  

În cât timp după mărirea salariilor se va putea vedea și creșterea calității educației? În cât timp profesorii își vor recăpăta autoritatea epistemică? De câți ani e nevoie pentru ca elevii să nu mai aibă nevoie de meditații? Își vor asuma profesorii la fel de vocal ca în grevă vocația pedagogică?