Andreea Bragă are 35 de ani, este feministă, membră a Centrului FILIA, organizaţie neguvernamentală feministă axată pe cercetare, advocacy, activism și lucrul în comunități, deţine un doctorat în ştiinţe politice la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative (SNSPA) din Bucureşti şi este interesată de prevenirea şi combaterea tuturor formelor de violenţă împotriva femeilor şi fetelor, precum şi de promovarea unei abordări feministe incluzive care să ţină cont de intersele diverse ale femeilor.

DW: Statisticile actuale ale Națiunilor Unite arată că, la nivel global, una din trei femei este agresată fizic. Cum stabiliți cifrele în România?

Andreea Bragă: Suntem și noi in statisticile globale si europene. În Uniunea Europeană când vorbim de România, una din patru femei a fost agresată fizic sau sexual de un partener sau de un fost partener. Acestea sunt datele din 2016 și e ultima statistică reprezentativă. În România, ne lipsește un barometru de gen, specific pe violență împotriva femeilor, ultimul a fost făcut in 2003. Deocamdată ne raportăm la aceeași statistică din care înțelegem că una din trei femei se va confrunta cu o formă de violență de-a lungul vieții. Ne ghidăm, însă, după datele poliției, dar care ne arată doar o parte din fenomen, fiindcă e vorba de cazurile raportate, de cele care ajung la poliție. Multe dintre cazuri, inclusiv cele grave, nu ajung însă la polție. 

Putem spune că este foarte des întâlnită violenta împotriva femeilor, pentru că fiecare dintre noi cunoaștem pe cineva care a fost victima violenței. Că vorbim de persoana noastră, că am fost martori în copilărie la violență, că trăim într-o relație violentă, sau că știm că mama noastră, o prietenă, o colegă, mătușă, o vecină, cineva trece sau a trecut printr-o formă de violență acum sau a trecut de-a lungul vieții. Este extrem de extinsă această problemă și, din păcate, nu e tratată cu seriozitate de către statul român și de societate în general. Cu siguranță am avansat mult față de acum 10 ani, dar suntem departe de o lume care să ofere imediat siguranță învingătoarelor violenței. 

Când ziceți că România a avansat, vă referiți la faptul că acum ies mai multe cazuri la iveală sau că aceste cazuri ar fi mai puține?

Aici este dificil de spus concret pentru că creșterea raportării cazurilor la poliție ne arată de fapt că ies mai multe cazuri la lumină. Pot spune că în mare parte femeile prind curaj și merg la poliție. Vorbesc de femei, pentru că în majoritatea cazurilor, 90% din cazuri când vorbim de victime ale violenței familiale, acestea sunt femei. În majoritatea cazurilor de violență domestică, peste 90% dintre agresori sunt bărbați adulți. Asta nu înseamnă ca bărbații nu pot fi victimele violenței. În același timp, copiii sunt reprezentați egal în ceea ce privește violența fizică. În ceea ce privește violența sexuală, în cazul minorilor, majoritatea victimelor sunt fete. Ultimele date ale poliției, cele raportate, ne spun că în medie se înregistrează cel puțin un caz pe săptămână în care o minoră a fost agresată sexual, violată sau a fost victima unei infracțiuni de act sexual cu un minor de către un membru al familiei în ultimul an.

Ce poate face statul pentru a opri acest fenomen? Care ar fi exemplul pe care l-ați recomanda guvernului de urmat din alte țări?

Sunt multe lucruri pe care ar putea să le facă statul. Pe de-o parte, spuneam că am avansat din punct de vedere al legislației. În sensul în care România a ratificat și armonizat Convenția de la Istanbul. Avem un ordin de protecție, avem un ordin de protecție provizoriu care poate fi emis imediat de poliție. Avem obligația autorităților locale de a bugeta servicii adevărate pentru victime și agresor la nivel local, la nivel național, astfel încât să fie accesibil pentru cât mai multe victime. Din punct de vedere al legislației stăm bine, însă legislația nu este întotdeauna implementată așa cum ar trebui, nu există sancțiuni pentru autoritățile locale care nu bugetează corespunzător servicii pentru victime. Sunt autorități care susțin că nu au victime, și atunci nu au de ce să asigure un adăpost pentru victimele violențelor. 

Există un mecanism de monitorizare a punerii în aplicare a acestei legislații? 

Nu există. Există eforturile organizațiilor neguvernamentale care monitorizează în măsura în care au resurse, materiale și umane, sau prin interacțiunea directă la nivel local cu serviciile de asistență socială pentru a afla amănunte despre bugete, câte adăposturi există, câte există numai pe hârtie, câte locuri sunt în aceste adăposturi, câte persoane au beneficiat. În general, acesta este un efort singular al organizațiilor neguvernamentale și nu poate fi susținut continuu astfel încât să existe o comparație anuală sau o monitorizare anuală a acestor servicii. 

Deci statul are niște legi pe care guvernul cu instituțiile lui descentralizate trebuie să le aplice, dar nimeni din interiorul statului nu le verifică.

Cel puțin avem Agenția Națională pentru Egalitate de Șanse, care are un rol de monitorizare cu privire la servicii, oferă și un telefon gratuit, unde pot suna victimele să solicite ajutor, dar cred că este nevoie de mai mult. Mai există un grup de lucru la Parlament, inițiat de deputata Rozália Biró de la UDMR. Este un grup de lucru cu reprezentanți din mai multe partide interesați de felul în care este implementată Convenția de la Istanbul în România. Acest grup de lucru a avut inițiativa de a monitoriza inclusiv felul în care au fost bugetate serviciile la nivel local, pentru că au dreptul de a vedea cum este implementată legislația. Pot exista diferiți aliați în diferite locuri care pot monitoriza, dar nu există o monitorizare anuală și structurată așa cum ar fi ideal să existe. 

CEDO a condamnat România după ce autoritățile nu au răspuns sesizării unei femei care s-a plâns de violență în familie și de cyberviolence. E recurentă această situație? 

Avem mai multe probleme cu condamnări la CEDO. Pe de-o parte, cum au răspuns la cazuri de violență pentru femei cu dizabilități și sunt condamnări la CEDO pentru felul în care instanțele din România au încadrat fapte de agresiuni sexuale cu minore. Avem și un raport al inspecției judiciare lansat anul acesta, care ne arată de fapt că există o problema de practică la nivelul instanțelor din România și la nivelul parchetelor care încadrează infracțiunile sexuale, multe dintre infracțiunile sexuale cu minori, ca acte sexuale consimțite atunci când vorbim de fete de 10 -11 ani, când de fapt sunt violuri. Sunt considerate acte consimțite cu agresori bărbați de 40-50 de ani, justificând această încadrare prin faptul că minorele ar fi provocat prin felul în care erau îmbrăcate, prin faptul că nu s-au plâns părinților imediat că au fost agresate, prin faptul inclusiv că au spus că îl iubesc pe agresorul adult. Am observat că sunt o mulțime de cazuri, nu a fost ceva singular, nu au fost doar aceste trei cazuri care au ajuns la CEDO.

Există o explicație a felului în care procurorii sau magistrații în general iau decizii în astfel de cazuri sensibile? 

Magistrații sunt și ei produsul aceleiași societăți patriarhale, care practic vin cu bagajul lor de stereotipuri despre victime și agresori, despre faptul că fetițele sunt sexualizate de la vârste foarte fragede, de la 12- 13 ani, că ele încep să „și-o caute”, adică prin felul în care se comportă. Sunt niște prejudecăți pe care le avem noi ca societate. În România, 55% dintre români consideră că violul este justificat în anumite circumstanțe, de exemplu dacă victima a fost îmbrăcată într-un fel, dacă a acceptat să însoțească agresorul acasă, dacă a consumat băuturi alcoolice sau droguri. Unu din doi români trăiesc cu astfel de prejudecăți, deci probabil și în rândul procurorilor și judecătorilor există aceste prejudecăți. În afară de aceste aspecte, este și o problemă de interpretare a Codului Penal, în sensul în care nu există o definiție clară a limitei de vârstă pentru consimțământ valid în cazul relațiilor sexuale. Din acest motiv e nevoie să solicite expertiză medico-legală cu privire la stabilirea discernământului minorilor inclusiv sub 14 ani de către experți de medicină legală sau de către psihiatrii, depinde de situație. În acest moment există un proiect de lege înregistrat la Senat, care dorește să stabilească o limită minimă sub care să nu mai putem vorbi despre consimțământ in cazul minorilor. Se pliază pe recomandarea Consiliului Superior al Magistraturii și este vorba de 14 ani. Noi am solicitat să fie vorba de 16 ani, vârsta sub care nu mai putem vorbi de consimțământ valid atunci când avem de-a face cu o relație sexuală cu un adult. Sunt multe organizații din Societatea Civilă care susțin această limită de vârstă. Sunt multe alte țări din Uniunea Europeană care au această limită de vârstă și inclusiv catedra de psihologie de la UBB recomandă această limită de vârsta de 16 ani. Aceasta ar fi doar o clarificare legislativă necesară pentru ca procurorii sau judecătorii să încadreze fapta corect, fiind cumva constrânși de niște reguli ale codului penal si codului de procedură penală.

Care e cazul care v-a mișcat cel mai mult în experiența dumneavoastră legată de violența împotriva femeilor?

Nu cred că este unul singur. Sunt multe. La FILIA noi nu lucrăm direct cu victime și asta ne face, sincer, munca puțin mai ușoară, în sensul în care nu avem încărcătura emoțională pe care o au colegele noastre din servicii, dar și noi ne întâlnim pe teren cu multe cazuri. În comunitățile în care lucrăm, cu multe cazuri de violență sau femei care ne povestesc acte de violență și sunt multe povești care ne șochează sau care ne fac să ne fie foarte greu să continuăm. Îmi vine în minte povestea unei prietene din copilărie pe care am întâlnit-o după mulți ani de zile în satul bunicilor mei și care are un soț care este agresiv cu ea de mulți ani. Încă de la început, imediat după ce s-au căsătorit, la o vârstă extrem de fragedă, plecați în Spania, o punea să-i țină oglinda când se bărbierește și pentru că a mișcat-o, omul s-a enervat atât de tare încât a lovit-o cu ceva tare peste față, peste cap, i-a spart arcada și în timp ce îi picura sânge trebuia în continuare să îi țină oglinda nemișcată ca să nu o lovească iar. Cel puțin pe mine mă blochează teroarea asta 

Este vorba despre o teroare psihică? De ce victimele de acest fel nu se pot desprinde?

Da, pe mine mă șochează lipsa de umanitate la care ajung agresorii atunci când își terorizează victimele, din dorința de a avea control și putere asupra victimei, și ce mă sperie cel mai tare este că foarte ușor putem să devenim victime sau agresori. Într-o oarecare măsură fiecare dintre noi avem o doză de agresivitate pe care ne-o controlăm mai mult sau mai puțin. Că e vorba de interacțiuni la muncă sau acasă sau în relația cu copiii, cu prietenii, avem o oarecare doză agresivitate. 

Femeia despre care vorbiți a scăpat sau continuă să trăiască în teroare?

E în aceeași poveste 

De ce?

Cred că sunt foarte multe povești complicate, obstacole de la persoană la persoană. Sunt femei care rămân în relație pentru că se tem pentru viața lor. Momentul cel mai periculos pentru o victimă este momentul în care se decide să devină învingătoare și încearcă să iasă din relație. Momentul în care anunță autoritățile este cel mai periculos pentru victimă. Atunci se întâmplă cele mai multe crime. Atunci agresorul simte că pierde controlul și pentru a restabili controlul asupra victimei, recurge la acte mult mai violente, amenințări mult mai puternice. De cele mai multe ori atunci au loc crimele. Pentru noi ca societate e ușor să privim din exterior, să judecăm victimele, „păi de ce nu pleci? Îți place să stai cu agresorul? De ce te-ai întors iar și iar, nu vezi că tot acolo ajungi?”. Dincolo de dependența psihologică, care exista față de agresor, uneori e vorba și de dependență economică. Există această înțelegere a situației și acest mecanism de supraviețuire în relația violentă și uneori victima știe când este periculos și când nu este periculos pentru ea. Poate este mai periculos să plece din relație în acel moment. 

Potrivit datelor oficiale, circa 50 de femei sunt omorâte anual de soții sau partenerii lor în România. De fapt sunt mai multe?

Noi anul acesta am numărat victimele din 2014 până în prezent, mai exact, de când poliția colectează date, dezagregate, femei-bărbați: vorbim de 426 de femei care au fost ucise în ultimii 8 ani. Anul acesta, în primele 8 luni ale anului, au fost 33 de femei ucise. Nu cred că sunt mai multe - sunt datele oficiale ale poliției. Sunt prea multe. Adică și cu o femeie în plus, sunt prea multe. De multe ori, într-adevăr, populația devine mult mai sensibilă, se sensibilizează sau e foarte revoltată imediat după o crimă. Ordinul de protecție în lege a trecut, a fost promulgat de Președintele Traian Băsescu în 2012, după celebra crimă de la Perla, când după ce victima în cauză anunțase fără succes de nenumărate ori poliția că e amenințată sistematic cu arma. A depus nenumărate plângeri, a încercat să facă tot ce s-a putut.

Este vorba de salonul de coafură de pe Ștefan cel Mare din București, unde un șofer angajat al Ministerului de Interne a descărcat un pistol, omorându-și soția care lucra acolo, alte colege și două cliente. În total opt victime.

Exact. Deși din 2003 până în 2012 au existat trei proiecte de lege în Parlament care prevedeau o formă a unui ordin de protecție. Totuși, în ultimii ani simt că presiunea pe modificările legislative, inclusiv pe legislație secundară, a funcționat, adică lucrurile stau mai bine. Cel puțin în teorie, dar trebuie să urmărim practica, felul în care sunt livrate serviciile pentru victime. Pentru că de foarte multe ori birocrația este foarte dificilă, fiindcă tu, ca victimă, pleci în miez de noapte, uneori dezbrăcată, în picioarele goale, cu copil, fără copil, ajungi la un centru public și ai nevoie de dosar cu șină, vorba vine: acte, certificat, dovezi că ai făcut plângere la poliție, „te cred eu pe tine așa pe cuvânt că ești victimă că te văd, nu, arată-mi că ai făcut plângere la poliție, să știu că ești victimă.” E un sistem care pleacă de la premisa că suntem de neîncredere când solicităm serviciile statului și atunci este foarte dificil. 

Dar centrele private cum funcționează?

Centrele private sunt greu de întreținut pe termen lung, adică statul din punctul meu de vedere are responsabilitatea, datoria să ofere aceste servicii accesibile non-stop pentru victime. Accesibile nu înseamnă că eu fug de acasă și trebuie să aduc și buletinul, de multe ori actele sunt ținute de agresor, nu mai zic de femei care nu vorbesc limba română, adică aici iar este o întreagă discuție despre în ce măsură pot accesa servicii pentru victime, în ce măsură sunt solicitate serviciile interpreților atunci când vor să depună plângere.

E vorba de refugiate, de rome, de femei maghiare?

Da, vorbim de emigrante sau refugiate, dar vorbim inclusiv de femei care nu vorbesc bine limba română. Să zicem femei rome care sunt vorbitoare doar de limba romani și atunci poate le este greu să descrie în detaliu ce s-a întâmplat.

Danemarca, o țară de 5 milioane de locuitori, a investit în 2021 circa 7 milioane de euro pentru creșterea numărului de locuri în centrele de primire pentru femei și aproape 4 milioane pentru ca inspecția muncii să-și intensifice eforturile în cazurile de hărțuire psihică și sexuală. Cum stă România? 

M-ar interesa și pe mine să am aceste date. În România, să zicem că există cât de cât servicii bugetate pentru victimele violenței domestice. Dar dacă vorbim despre hărțuire sexuală la locul de muncă, aici lucrurile se complică. Este o formă clară de violență împotriva femeilor. Pe de-o parte, avem prevederile Codului Penal, care surprind formele de hărțuiri sexuale în forme agravante, „demne” de Codul Penal, să zic așa, în sensul în care sunt repetate, presupun o condiționare legată de avansarea în carieră. Mai avem hărțuirea sexuală, care este prevăzută în Codul Muncii, în sensul că hărțuirea sexuală este interzisă - punct. Mai avem hărțuirea sexuală care este obligatoriu să fie prevăzută în regulamentul de ordine interioară. Aici iarăși depinde de la angajator la angajator, în ce măsură consideră că hărțuirea sexuală este o faptă gravă. Dacă hărțuirea sexuală nu este trecută ca o fapta suficient de gravă, nu poate să-i dea avertisment. Iarăși, dacă hărțuirea sexuală este interzisă fără sancțiuni corespunzătoare, nu rezolvăm nimic. E nevoie să o legăm strict de contractul de muncă, adică la prima abatere, agresorul să primească avertisment verbal sau scris.

Sunt foarte puține procese, dar câte sunt câștigate de victime?

Sunt unele procese care sunt celebre. Vorbim de mobbing. Este un caz celebru de la Timișoara, cunoscut sub numele de „tocătorul meu de hârtie”, în care victima a câștigat în instanță dreptul să se întoarcă la muncă după ce a fost în concediul de creștere a copilului, pentru că angajatorul încheiase contractul. S-a întors, dar nu i s-a mai permis să facă aceeași muncă și a fost izolată de colegi, a fost pusă la un birou fără calculator, fără nimic, și responsabilitatea ei era să rupă hârtii cu mâna în bucățele foarte foarte mici 8 ore pe zi, în fiecare zi. Adesea nu erau suficient de mici, trebuiau și mai mici. Aceste hârtii, justifica managerul, urmau să fie folosite la carnavalul de la Rio. În cele din urmă, a dat în judecată firma respectivă, a și câștigat, dar nu s-a mai întors. Era un mediu de lucru toxic, în plus a suferit mult, intrase în depresie și a afectat-o la nivelul sănătății.

Dar dacă ne referim strict la cazuri de hărțuire sexuală în interiorul companiilor? Există estimări? Se spune că nu există femeie cu studii medii sau superioare care să nu fi trecut printr-o experiență de hărțuire sexuală.

Așa este, dar nu prea se vorbește despre asta. În companii sunt mai ales cazuri legate de maternitate, de discriminare legată de maternitate și de întoarcerea la locul de muncă după concediul de creștere a copilului. Știu că mai este un caz celebru într-o primărie, unde șeful condiționa o angajată și spunea că o să-și piardă locul de muncă dacă nu face sex cu el, dar eu sunt convinsă că hărțuirea sexuală la locul de muncă la angajatori publici și privați este extrem de întâlnită și cred că multe dintre victime se tem de repercusiuni, pe de-o parte, să nu-și piardă locul de muncă, pe de altă parte, unele dintre ele poate nici nu recunosc diferite forme de hărțuire sexuală. Pe de altă parte, ele cred că așa sunt bărbații, fac și ei o glumă, sunt inofensivi, sau se gândesc: ce o să creadă despre mine ceilalți colegi, o să creadă că, uite, l-am provocat sau pentru că m-am îmbrăcat într-un fel.

Eu pot să vă dau exemplul meu personal. Când eram la primul meu loc de muncă, am lucrat foarte tânără studentă la Științe Politice, eram foarte mândră că mă angajasem la o firma de consultanță politică în 2008 și nu la locul de muncă cu cei cu care lucram s-a întâmplat, dar în campania pentru parlamentare, ne-am întâlnit cu candidatul de la partidul X și cu șeful de campanie, cu multă lume din echipa lui, și așa cum am văzut și eu în filmele cu politicieni și avocați, m-am îmbrăcat office, aveam 22-23 de ani și șeful acesta de campanie (nu mai știu cum îl cheamă, aș vrea să știu acum, dar nu mai îmi amintesc), s-a așezat lângă mine și a început să mârâie și să miaune „off unde lucrezi, ești vaccinată? Mi-e frică că o să mă muști, dacă pățesc ceva. Ah și lucrezi pe partea de monitorizare, hmm pot să lucrez și eu pe partea de monitorizare.” Și m-am simțit atât de prost, părea o glumă, dar care pe mine m-a făcut să mă simt extrem de inconfortabil. Am avut un sentiment de inadecvare, adică „am făcut eu ceva de face el asta”. M-am simțit foarte vinovată pentru felul în care m-am îmbrăcat. Aveam o fustă conică și o cămașă, strânsă până în gât. Și de atunci am dezvoltat pentru mult timp o obsesie să port eșarfe, cu care mă înfășuram așa ca să-mi anihilez cumva partea feminină, să nu mi se mai vadă sânii, să poată omul din fața mea să se uite în ochii mei când vorbește cu mine. Ca să putem să vorbim despre ce gândim, nu despre altceva. Și a durat foarte mult timp până am acceptat să redevin cumva feminină, și sincer și acum am momente în care mă gândesc, în funcție de persoana cu care mă întâlnesc, depinde de cercul în care sunt, că poate este important să mă îmbrac într-un anumit fel, astfel încât auditoriul să mă audă, nu să mă vadă. Din păcate mie mi se pare nedrept, adică eu trebuie să fac toate aceste calcule mentale să fiu credibilă, deși am un doctorat sau deși am expertiză în domeniul în care lucrez.

Dintr-un studiu făcut anii trecuți de organizația dumneavoastră rezultă că cel puțin jumătate dintre studente acuză existența acestei hărțuiri sexuale în universități.

Nu am mai continuat acest studiu din 2016, dar ar fi foarte interesant de reluat. Nu este un studiu reprezentativ național, dar a avut peste 600 de respondenți. A fost interesant de văzut, pentru că prima reacție atunci când am întrebat dacă te-ai confruntat vreodată cu hărțuirea sexuală în universitate, majoritatea spuneau că nu, cam două treimi, iar apoi când enumeram, când dădeam exemple („v-ați confruntat vreodată cu următoarele situații: glume cu tentă sexuală, atitudini, mesaje etc”), raportul celor care spuneau că s-au confruntat, în majoritatea cazurilor fete, a fost de una din două respondente. Deci e clar că nu știm să recunoaștem diferite forme de violență, inclusiv hărțuirea sexuală.

Era vorba de profesori sau de colegi?

Și din partea profesorilor, dar și din partea colegilor. Au fost și multe mărturii atunci. Găsiseră ocazia să spună și simțeau să spună. A fost si momentul #MeToo, au ieșit la suprafață niște mărturii legate de diferiți agresori de renume din facultăți.

Dar a fost cineva pedepsit în urma acestui #MeToo mioritic? 

Nu cred că în urma acelui #MeToo. Eu știu un caz concret de plângere, de sesizare făcută la nivelul unui agresor de la universitate care a fost sancționat. Nu mai predă în acest moment.

Cine?

Stănciu Gelu de la SNSPA. A fost o plângere și au mai existat persoane care au fost martori. A fost o surpriză pentru mine, l-am avut profesor. Surpriză în sensul că nu știam, am auzit, dar nu știam, surpriză în sensul că noi știam de alții să ne ferim, cam așa. Mai este și această tendință, „vezi să nu te duci acolo, vezi că ăla e nu știu cum, să nu rămâi singură cu el”, între studente. Noi am solicitat date de la universități să ne spună câte cazuri de hărțuire sexuală sau de discriminare au avut. Când o universitate spune că în 10 ani nu a existat niciun caz de hărțuire sexuală, nu înseamnă că nu a existat, asta înseamnă că aveau o problemă cu felul în care studenții și studentele se simt în siguranță să raporteze cazurile de discriminare sau hărțuire sexuală fără repercursiuni. Hărțuirea sexuală există, doar că e ascunsă.

Cum v-ați hotărât să vă dedicați timpul, energia, femeilor aflate în dificultate, sau femeilor în general?

Nu a fost ceva foarte clar de când eram mică. „Când o să mă fac mare vreau să fiu activistă pentru drepturile femeilor”. Nici nu știam că există, că poți să lucrezi așa ceva, nu era o meserie tipică. Am început să devin feministă și să înțeleg feminismul odată ce am ajuns la universitate. Întâlnirea cu profesoara Mihaela Miroiu, care a devenit mentora mea ulterioară, și apoi cu centrul FILIA. Centrul FILIA a fost primul ONG de care am auzit vreodată în viața mea că se ocupă cu drepturile femeilor. Se întâmpla în 2009. Aveam o singură cameră pe Strada Povernei, la sediul SNSPA. Am intrat acolo și am fost atât de fascinată când am văzut atât de multe cărți scrise despre drepturile femeilor, pe atât de multe subiecte, încât mi s-a părut ceva magic și am simțit că acolo vreau să fiu. Și aici sunt în continuare. De-a lungul istoriei mele personale, am realizat, de fapt, că mama mea a jucat un rol foarte important, nu în sensul în care mi-a spus că își dorește să fiu feministă, ci pentru că eu auzeam când eram mică, că mama le povestea prietenilor ei că ea și-ar fi dorit să aibă un băiat. Eu sunt singură la părinți. Și zicea: „ce supărată eram când mergeam la fabrica de la Brașov și spuneau colegele că după forma burții o să faci fată și eu mă ofticam că voiam băiat”. Și eu eram mică, nu înțelegeam, mama a vrut băiat, eu nu sunt băiat deci eu nu sunt ce a vrut mama. Prin anii adolescenței am confruntat-o, „că lasă că știu eu că tu ai vrut băiat și eu sunt fată etc”. Și ea mi-a spus ca voia ce considera că ar fi fost mai bine pentru copilul ei nenăscut. Și din punctul ei de vedere, viața mea ar fi fost mult mai ușoară dacă mă nășteam băiat. Mi-a explicat: „uite mamă, eu când eram mică, trebuia să mă ocup de toate treburile acasă, deși erau și frații mei. Că voiam să pocnesc din bici iarna cu băieții și nu mă lăsa lumea că eu sunt fată, că purtam pantaloni scurți și cămășile lui tăticu și mi-au spus de la un punct încolo că e rușine să mă îmbrac așa, că mi se văd picioarele.” Povestea cum după aceea a fost hărțuită sexual la locul de muncă. Întrerupere de sarcină, munca pe care o faci acasă etc. Și atunci am început să înțeleg, dar așezarea ideologică s-a întâmplat mult mai târziu. Știam că mă iubește, dar nu înțelegeam de ce nu sunt totuși ce și-a dorit.

Și acum acesta este proiectul dumneavoastră de viață, ca să spun așa?

Da. Am realizat că oriunde aș fi, voi face asta. Indiferent că voi fi la FILIA sau în orice alt loc, nu cred că aș putea să fac altceva. Cred că odată ce vezi lumea prin lentila asta feministă, nu poți să nu o mai vezi așa. E ca și când ceva îți anulează inegalitățile, nedreptățile, violențele subtile. Nu mai poți. Le simți, le vezi. Simți nevoia să le vezi, să le sancționezi, să asiguri o lume diferită. E contribuția pe care o ai pentru o lume mai echitabilă pentru toți oamenii. 

Ideea e să rămâneți aici, în acest mediu puțin abstract, sau v-ați gândit că ați vrea să coborâți și în realitatea dură de pe teren?

Noi suntem și în apropriere de oameni. FILIA ca organizație a avut o istorie foarte lungă, a supraviețuit 20 de ani și, în general, viața ONG-urilor este sinusoidală, au momente de activitate mare, cad în adormire, iar revin, dar se și transformă de-a lungul timpului. FILIA s-a născut în turnul de fildeș înconjurată de cărți, dar de-a lungul timpului a adăugat componenta aceasta de advocacy, să ceară revendicări, să pună presiune pe politicieni. Din 2013/2014 aș putea spune că a început să lucreze pe teren, direct cu femeile. Nu oferim servicii, nu avem servicii acreditate pentru victime, dar lucrăm la firul ierbii, direct în comunități, direct cu femei din diverse medii, cu vârste diferite, încercăm să vorbim cu ele despre sănătate, despre drepturile lor. Vorbim despre violență direct cu femeile. Încercăm în măsura în care avem resurse să și facilităm consiliere din partea unui avocat sau să le facem legătura cu un centru. Încercăm să consolidăm grupuri de inițiativă ale femeilor la nivel local, care să înceapă să prindă curaj, să se ducă la primărie, să spună ce probleme au. Sunt foarte diverse problemele femeilor din comunități. De la faptul că nu au apă, la faptul că nu au drum. Încercăm să le și ascultăm, pentru că izolarea asta în București, în turnul de fildeș, ne face să nu înțelegem de fapt realitățile pe care le trăiesc femeile. Dacă nu vedem vieți și lumi diferite, o să rămânem în turnul de fildeș și o să cerem lucruri pentru turnul de fildeș. Este una dintre direcțiile de activitate ale organizației, colegele mele au văzut peste 4000 de femei pe teren, au făcut 20.000 de kilometri.