"Nu totul a fost rău în RDG." O afirmație pentru unii adevărată, pentru alții falsă, la 30 de ani de la căderea Zidului Berlinului. Pentru foști deținuți politici ca Manfred Wilhelm, este o propoziție care sună de-a dreptul ridicol. În timp ce unii se gândesc la grădinițele bune sau la concediile la Marea Baltică, el are cu totul alte amintiri: perioada neagră petrecută în închisoarea Brandenburg. Înaintea sa cu multă vreme, în centrul de detenție amintit s-a aflat o persoană care ulterior a devenit celebră: Erich Honecker. Cu câteva zile înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1945, tânărul comunist trimis la acea închisoare de naziști a fost eliberat de Armata Roșie. În 1971, el ajungea nici mai mult, nici mai puțin decât cel mai puternic om în fosta dictatură est-germană.

Stasi era amestecată peste tot

Cu opozanții regimului său, a procedat și el, până la căderea sa în 1989, la fel cum au procedat naziștii cu el: i-a aruncat în temniță. Manfred Wilhelm a călcat strâmb povestind bancuri politice despre regimul din RDG în cercul său de prieteni și în cârciumi. De aceea, în 1981, el a fost condamnat la opt ani și jumătate de detenție pentru "instigare la ură împotriva statului". El a fost trimis la fosta închisoare a lui Honecker. El a reușit să iasă mai devreme de acolo, în 1985, după ce RFG a plătit răscumpărarea sa, din motive umanitare. A fost o formă de trafic cu ființe umane practicată la scară largă de regimul comunist din RDG, prin care a obținut milioanele atât de necesare, având în vedere situația financiară constant precară din fosta Germanie de Est.

Destinul lui Manfred Wilhelm este reprezentativ pentru mulți alții. Cel puțin 170.000 de deținuți politici s-au aflat în temnițele fostei RDG în cei 40 de ani de existență a dictaturii comuniste. Închisoarea Brandenburg an der Havel, la vest de Berlin, situată idilic între pădure și apă, era una din cele mai mari patru centre de detenție din RDG, cu 3500 de deținuți. În ce condiții inumane erau ținuți aceștia, la ce șicane erau supuși – toate acestea au fost analizate de istoricul Tobias Wunschik în studiul său de peste 1000 de pagini intitulat "Honeckers Zuchthaus" (Temnița lui Honecker).

"Bătrâne, ce ai mai ciripit?"

Martori oculari precum Manfred Wilhelm, de 68 de ani, au fost foarte de ajutor în realizarea studiului, dar majoritatea materialelor analizate provin din actele din arhiva fostei poliții politice est-germane Stasi, care s-a ocupat de regia privind deținuții politici. Aceștia au fost folosiți sistematic unii împotriva celorlalți. Până la 12% dintre ei, potrivit lui Wunschik, au fost spioni ai Stasi. Deținuții politici au fost dezavantajați în comparație cu infractorii de drept comun, "fără ca acest lucru să fi fost justificat în vreun fel de comportamentul lor".

Ce a însemnat acest lucru a văzut Manfred Wilhelm adesea în Brandenburg chiar pe pielea lui. La apelul de numărare a deținuților, la care trebuiau să se prezinte toți cei închiși, el ar fi fost bătut și abuzat "fizic" de traficanți sau criminali condamnați. Lăcătușul de profesie povestește toate acestea în jargonul său berlinez și sună mult mai puțin grav decât a fost de fapt. Mai ales când colegii de detenție îl suspectau că ar fi fost informator al Stasi: "Bătrâne, ce ai mai ciripit?"

Interdicţie de contact pentru preoţii catolici din închisoare

Neîncrederea reciprocă era mare. Să discuți probleme personale cu diverși criminali aflați printre deținuți a fost foarte greu, își amintește Manfred Wilhelm. El a adoptat o strategie pentru a face față monotoniei zilnice, dușmăniilor și suspiciunilor: gândirea pozitivă. "Prin ce ai trecut deja? La ce visezi pentru viitor?" Iar deținuții ascultau în secret programe de radio din Vest (la aparate de radio în miniatură, construite chiar de ei), ca să-și mai poată face o idee despre cum arată viața în afara zidurilor închisorii.

Mulți deținuți erau disperați de condițiile din închisorile est-germane: cel puțin 500 s-au sinucis. Preotul catolic Johannes Drews a văzut cu ochii lui cât de profundă era disperarea oamenilor. Din 1988, o dată pe lună, el a avut voie să țină o slujbă la închisoarea Brandenburg. Dar discuțiile personale cu deținuții erau oficial interzise. Ceea ce nu l-a oprit însă. Drews era "foarte motivat interior" – și din motive familiare. Ocupanții sovietici l-au ținut pe bunicul lui, din 1945 până în 1948, în fostul lagăr nazist de concentrare Sachsenhausen.

Preotul și-a putut imagina că metodele de intimidare aplicate de regimul redegist semănau bine cu cele folosite de sovietici și naziști. Pentru a diminua puțin izolarea în care se aflau deținuții, preotul dădea mâna cu fiecare din cei care veneau la slujbă și le povestea despre schimbările din țară. Pe străzile din RDG, sute de mii de oameni au manifestat în toamna lui 1989 pentru schimbări politice și sociale.

Conferinţa de presă organizată de deţinuţi

După căderea Zidului, pe 9 noiembrie, curajul a devenit mai mare decât frica, inclusiv la închisoarea Brandenburg. Patru săptămâni mai târziu, pe 5 decembrie, deținuții au reușit să obțină organizarea unei conferințe de presă. Pentru preotul Johannes Drews a fost "o zi de neuitat". Deținuții i-au arătat celulele în care se înghesuiau adesea câte zece sau chiar mai mulți: paturi supraetajate, puține scaune, o toaletă, fără perete despărțitor.

Când Johannes Drews se gândește în retrospectivă la experiențele din urmă cu 30 de ani de la temnița Brandenburg, îi vine mai întâi în minte următorul gând: "Uităm atât de repede și atât de ușor." Pentru a combate această tendință, el recomandă "cugetarea despre dreptate și lege și justiție". Cea mai importantă însă ar fi "afecțiunea" față de ceilalți oameni. Aceasta exista și la închisoarea Brandenburg, ca și în alte astfel de locuri, în secret. Deținutul de odinioară Manfred Wilhelm o descrie astfel: "Ceea ce au experimentat pe pielea lor în perioada nazistă, au făcut apoi altora la rândul lor." El se referă la foste victime ale naziștilor ca Erich Honecker, care apoi au devenit chiar ele făptași.