Tot mai multe decizii de la Ministerul Educației provoacă uimire prin caracterul lor greu de calificat, căci nu e limpede dacă asistăm la o obnubilare completă a inteligenței sau la o tehnică abilă de inducere în eroare. De exemplu, sugestia ministrului ca profesorii de la liceele cu vechime (”de peste 150 de ani ”) să fie plătiți mai bine. Sună grozav, ca și cum ministrul Educației ar fi un om care înțelege nevoia unei ierarhii a valorilor și caută să-i ofere o confirmare exterioară de ordin material. De aceea spuneam că e neclar ce se petrece, căci a consolida ierarhia pare un obiectiv scos din programul politic al unei grupări conservatoare, care nici nu există, de altfel, în România.

Am văzut că ideea a fost primită rău în presă, dar totuși nu s-a spus încă tot ce trebuia spus. Dacă ar exista cu adevărat licee de elită, ideea ar fi rațională și s-ar impune de fapt de la sine. Dar ceea ce se ignoră îndeobște este că nu există niciun procedeu prin care să se garanteze că la liceele ”vechi de peste 150 de ani” ar funcționa numai profesorii cei mai buni. Inspectoratele școlare au încă un rol decisiv și lucrează netransparent. Sunt prea mulți profesori ”cu pile” la liceele cu prestigiu, așa zicând, după cum oameni foarte merituoși sunt nevoiți să accepte posturi la școli ”problematice”. Iar acest lucru este rezultatul lipsei de autonomie a administrației școlilor, căci dacă direcțiunea ar avea deplina libertate să-și angajeze profesorii, atunci treptat s-ar crea cu adevărat școli de elită printr-o selecție firească.

Ar trebui totodată să se renunțe la repartizarea computerizată și să se revină la procedeul examenului de admitere. Fiecare liceu ar organiza admitere pentru locurile sale, cu profesorii săi, cu subiectele sale. În acest chip, ar apărea în mod natural o elită școlară autentică. Or, astăzi, singurul lucru care se poate spune despre liceele ”vechi de peste 150 de ani” este că acolo sunt admiși (automat) elevii cu notele cele mai mari la evaluarea națională, dar asta nu are nicio legătură cu calitatea profesorilor de acolo. Iar în cele din urmă, după patru ani de liceu, se va produce o uniformizare în jos, care contribuie, an de an, la scăderea calității învățământului din România, fără ca cineva să se mai poată opune. Sunt difuzate cu mare entuziasm toate știrile despre elevii români care obțin premii la concursurile internaționale, dar se ignoră mereu că acești copii de excepție lucrează ”în afara” sistemului și nu sunt cu adevărat produsele lui.

În fine, dacă ministrul Educației nu este un conservator care caută să restaureze ierarhia școlară în pofida curentului, ce este el?

O bănuială care merită să fie examinată mai îndeaproape este că asistăm la un fenomen care îl depășește pe ministru și care l-a transformat într-un agent al său. Orice sistem social tinde să-și creeze ierarhia sa, elita sa în sens sociologic, așa cum spre oroarea comuniștilor romantici și sistemul sovietic își crease propria sa burghezie. Or, sistemul școlar de la noi, care a scăpat oricărui control public real, dă semne că își produce nomenklatura sa, care firește va continua apoi să se reproducă într-un chip ”endogam”. Liceele cu vechime și renume istoric par să devină sub ochii noștri bastioanele noii nomenclaturi școlare care va acapara apoi firește integral și piața manualelor și auxiliarelor didactice.

Ministrul Educației vorbește ca și cum ar avea nostalgia Școlii Ardelene, a Junimii din Iași, a celor care au întemeiat școlile românești din secolul al XIX-lea, când de fapt el lucrează, conștient sau nu, la consolidarea statutului public a unei pseudo-elite.