Este statul îndrituit să decidă pentru mine, familia mea sau pentru grupuri sociale extinse, numite în mod suprinzător grupe de risc (cine riscă ce aici?), la ce pericole să ne expunem? Nu este oare presupusa solidaritate cu aceste grupe în fapt o lipsă de solidaritate cu multe alte grupe, care, în urma așa numitului Lockdown, se află acum la limita subzistenței?

Mijloacele la care apelează acum politicienii depășesc cu mult aspectul epidemiologic. Statul scoate poliția în stradă (în anumite țări chiar și armata), pentru a-i închide sau supraveghea pe cetățeni. Este vorba despre protecția mea și a celor apropiați mie, ni se spune. Am avea de ales între oameni morți și libertăți egoiste. Nu pare ușor suspect? Nu se comportă statul acum precum părinții violenți, care prin supraveghere și pedepse vor să îi apere pe minori de ei înșiși?

Care sunt îngrijorările?

În loc să mă simt protejat, sunt mai degrabă îngrijorat. Dacă statul are cu adevărat în vedere sănătatea mea, atunci de ce a rămas atât timp impasibil în fața unor riscuri iminente și cunoscute la adresa sănătății? Statul încasează sume frumoase din comercializarea alcoolului și tutunului. El se comportă surprinzător de rezervat față de o industrie alimentară, în care substanțe nocive precum zahărul sau grăsimi dăunătoare ocupă locuri de cinste. Din ceea ce știm până acum, aceste bunuri ucid și îmbolnăvesc mult mai mulți oameni decât corona.

Mai mult chiar. State guvernate în mod diferit, cum ar fi Polonia, Spania, Italia sau Germania, au luat decizii asemănătoare, în contextul pandemiei, care afectează, în egală măsură, psihicul, dar și viața socială și economică. În paralel, însă, statul eșuează spectaculos în acțiuni de bază logistice și adminstrative. De ce nu pot fi transportați bolnavii dintr-o regiune în alta, pentru a-i proteja de muribunzii din spitalele supra-aglomerate? Există Bergamo și Madrid, dar mai există și alte regiuni cu mai puțini infectați. Și, dacă analizăm întreaga Uniune Europeană, există destule paturi de terapie intensivă. Unde rămâne acum mult promisa solidaritate dintre state?

Interdicții spectaculoase, masive și pe arii extinse par mai degrabă o strategie voalată, menită a ascunde pe cât posibil managamentul catastrofal. Nu virusul, ci disfuncționalitatea sistemului ucide oameni. Am senzația că ne confruntăm cu un eșec, pentru care, constrânși de mijloace emoționale, plătim cu supraveghere și izolare. Este un nou gen de populism, un populism motivat de sănătate.

În matrixul cifrelor și al imaginilor

În afluxul de imagini și cifre, care ar trebui să mă informeze în detaliu despre presupusa catastrofă, resimt o puternică senzație de manipulare. Analizate mai atent, modelele matematice referitoare la extinderea epidemiei, la numărul morților și al celor infectați, se dovedesc a fi, în mare parte, construcții samavolnice. Întrebări referitoare la ce se măsoară mai exact, cum și despre ce se relatează, devin irelevante. Afluxul de informații pare a urma un anumit matrix: e copleșitor, hipnotizant , dar, raportat la întreaga lume, devine difuz.

Și tocmai acest matrix induce multor europeni o stare de nesiguranță. Rapid, mulți par acum convinși că este legitim ca, în numele pretinsei solidarități și al binelui general să sacrifici libertatea și valorile etice. Mă tem că multe dintre aceste libertăți nu vor mai reveni. Întocmai ca și atunci când am renunțat la o parte din drepturi pe frontul împotriva așa numitelor atentate islamiste și nu le-am mai primit înapoi.

Prin populismul justificat de sănătate și acest matrix se naște un sistem autoritar de gândire. Pe de-o parte, au apărut imediat cetățenii îngrijorați, care sună la poliție, pentru a-i reclama pe cei care se plimbă în parcuri sau participă la deja faimoasele "Corona-Partys". Se află democrația și solidaritatea civică la un nivel așa de mizer, încât nu mai avem niciun fel de încredere în concetățenii noștri, ci apelăm direct la aparatul de menținere a ordinii publice?

Și la fel de repede au apărut ceilalți, care au strigat în gura mare că s-au săturat "de lumea aceasta". Acum ar domni în sfârșit liniștea, există mai puțini oameni pe străzi, nimeni nu mai poate călători cu avioanele, se poate respira. Și o astfel de atitudine combină romantismul naiv cu multă impertinență autoritară. Pentru ce ne trebuie un Lockdown global? Se poate presupune că fiecare se simte bine închis în casă și teama de viitor nu îi dă târcoale? Cât de mulți, cât de puțini se simt astfel în lumea noastră de azi?

Istoria care se repetă

Populismul justificat pe criterii de sănătate, puterea matrixului și așteptările cetățenilor îngrijorați, care vor ca statul să le ofere siguranța, indiferent de urmări, amintește de celălalt populism, de lupta împotriva terorismului. Există paralele frapante. Întocmai ca în exemplul cu alcoolul și tutunul, atunci statele care s-au implicat în combaterea terorismului nu doar că nu au redus vânzările de armament, ci parțial chiar le-au extins.

Și atunci exista un aflux de imagini și "fapte", care "dovedeau" pericolele. S-au pornit războaie, au fost puse sub acuzare generală grupuri sociale, iar stilul de viață al multora, chiar dacă nu a fost direct reglemementat, a ajuns să fie stigmatizat. Restul cetățenilor a fost supus dintr-un foc unor supravegheri mai dure.

Între timp, atentatele aparțin trecutului. Numărul victimelor este, comparativ cu cel al victimelor cauzate de "mijloacele" folosite în luptă, relativ redus. Dar aceste "mijloace" - folosite în numele binelui general și al siguranței - sunt, în continuare, în vigoare: războaiele împotriva terorismului, supravegherea, restricționările și stigmatizările, ca și potențialul exploziv din societate au rămas. Va rămâne la fel și cu acest virus?

Stanisław Strasburger este scriitor şi manager cultural. Romanul său "Negustorul de povestiri" a apărut în 2018 în limba germană. Autorul s-a născut la Varşovia şi trăieşte pe rând la Berlin, Varşovia, precum şi în diverse oraşe mediteraneene. Este membru în conducerea asociației "Humanismo Solidario".