În această primăvară, când a fost publicat romanul meu intitulat "Rămas bun, tovarăşi şi iubiţi" şi când am reuşit să închei îndelungatul proiect al unei trilogii, mi-a devenit clar că aceasta a fost un soi de elucidare, în manieră artistică, a propriului meu trecut. Elucidarea trecutului este ceva ce mi-a devenit cunoscut abia în Germania. Nu cunosc altă ţară care să se fi uitat în oglindă cu atâtă atenţie şi spirit autocritic, fără menajamente, şi care şi-a elucidat atât de dureros trecutul.

Trecutul Germaniei şi elucidarea sa sunt teme care mi-au dat de gândit de îndată ce m-am stabilit la Berlin. Pe atunci euforia provocată de marea schimbare era omniprezentă. Reunificarea Germaniei abia se petrecuse. Dictaturile din răsărit se prăbuşiseră. Vântul libertăţii adia peste Europa şi pentru o clipă, aparent, istoria o lua de început cu o nouă Republică Federală. Berlinul mi se părea locul în care se putea rescrie istoria. În acest context mi-am aruncat privirea spre trecutul ţării în care tocmai sosisem. Mai ales asupra trecutului nu prea îndepărtat pe care voiam să-l înţeleg.

Germanii şi chestiunea căinţei

La şcoală în România am învăţat lucruri generale despre istoria Republicii Federale, dar accentul nu era pus pe trecutul nazist, ci pe sistemul politic al occidentului care era inamic din perspectiva ideologiei de partid. Am învăţat despre duşmanul de clasă din RFG şi, la polul opus, despre ţara socialistă prietenă - RDG. Holocaustul nu lipsea din cărţile de istorie, dar era tratat mai degrabă superficial.

În Berlin, la începutul anilor 1990, asumarea temei "elucidarea trecutului" a devenit actuală şi ardentă. În legătură cu atacurile Irakului asupra Israelului în timpul războiului din Golf, cu rachete Scud, tema a produs o vie emoţie în societate. Pe stradă, în presă, în instituţiile culturale au avut loc dezbateri intense. Mai ales despre nevoia şi justeţea recunoaşterii vinei, despre căinţă, despre reticienţa Germaniei în materie de participare la război şi despre atitudinea mişcării pacifiste cu privire la atacul asupra Israelului şi despre responsabilitatea Germaniei faţă de Israel.

Cu ocazia unei întâlniri desfăşurate în cadrul Literaturhaus cu autori israelieni, la care a luat parte şi Günther Grass, lucrurile au escaladat nu doar între vorbitorii de pe podium. Între altele, reproşul făcut de scriitorul Yoram Kaniuks, acela că Germania nu ar fi cu adevărat dispusă să se căiască şi că ar dori să se întoarcă la normalitate cât mai rapid, a făcut publicul tânăr să se apere cu voce tare, afirmând că preia răspunderea pentru faptele comise de bunicii lor. Aceasta a generat dezbateri nu doar în acea seară, ci şi în societate şi presă cu privire la responsabilitatea ţării, în general, pentru echitate şi pace în lume.

Vinovatul din ograda vecinului

Treptat am devenit conştientă de forţa şi seriozitatea elucidării trecutului în Germania şi de modul exemplar în care acesta are loc până în ziua de azi. Această temă preocupă puternic societatea şi implicarea în acest scop este importantă, fie că e vorba de spaţiul public, de şcoli, de viaţa profesională, de politică, de presă sau de viaţa privată. Ca urmare a acestei elucidări şi a autoexaminării critice, societatea germană a devenit una din cele mai deschise şi mai moderne. Şi nu întâmplător, tineri din întreaga lume se simt atraşi în mod special de Berlin şi simt spiritul libertăţii şi deschiderii pe care şi-l însuşesc.

La mai bine de 70 de ani de la război, acest mod de elucidare a trecutului este departe de a se fi încheiat. În schimb, elucidarea trecutului postbelic al Germaniei, elucidarea motivelor divizării ţării şi mai ales a urmărilor acesteia încă nu a început de fapt. Până acum nu a avut loc decât o distanţare de regimul totalitar din RDG. Dar aceasta este o metodă de a-l expedia pe vinovat în ograda vecinului.

Germania este iarăşi o ţară unificată. Germanii şi-au dorit mereu asta. Astfel este inevitabil ca istoria RDG şi cea a RFG să fie privite ca o istorie comună. Fiindcă evoluţiile diferite din istoria estului şi vestului s-au născut din urmările unui trecut comun.

Copiii aceleiaşi mame

Fără perioada interbelică şi crimele nazismului nu ar fi existat divizarea ţării. Şi chiar dacă gemenii s-au dezvoltat în mod diferit, ei sunt copiii aceleiaşi mame.

De aceea nici vestul şi nici estul de odinioară, nu au de ce să se simtă superiori. Important este efortul serios şi la fel de îndreptăţit, al ambelor părţi, în vederea elucidării. A venit timpul ca trecutul să fie analizat cu obiectivitate în toată complexitatea şi diversitatea sa pentru a învăţa din el împreună.

Nu trebuie să fie vorba despre învingători şi învinşi, despre drepţi şi nedrepţi, ci despre un efort adevărat de descâlcire a ghemului de cauzalităţi şi interdependenţe pentru a permite astfel vindecarea diverselor componente şi renaşterea lor într-un organism sănătos. Abia atunci când aceasta va reuşi, fraţii nu se vor mai privi ca fraţi vitregi ci se vor accepta reciproc plenar, fiind capabili să sprijine împreună şi decizii politice.

Carmen-Francesca Banciu este scriitoare germană de origine română. Din 1990 trăieşte la Berlin. Este publicistă şi predă cursuri de scriere creativă. Din 1996 scrie şi în limba germană. Recent a publicat volumele "Leichter Wind im Paradies" şi "Berlin Is My Paris - Stories From the Capital", în limbile germană şi engleză. În martie a apărut noul ei roman: ”Rămas bun, tovarăși şi iubiţi!" ("Lebt wohl, Ihr Genossen und Geliebten!")