Adesea, premierul maghiar Viktor Orbán este catalogat populist. L-am întrebat cândva de ce crede că se întâmplă acest lucru. "Pentru că aşa sunt", a răspuns el. Pentru Orbán, "populist" înseamnă "democrat" - adică a înţelege şi a analiza preocupările oamenilor. Naţional-conservator? Tot un "democrat"! Naţiunea este formată din alegători. A pune interesele naţiunii înaintea oricăror alte obiective este de datoria fiecărui guvern ales. 

"Ungaria First"

"Ungaria pe primul loc". Cu acest principiu, Orbán şi-a pus amprenta asupra ţării mai mult ca orice alt politician maghiar de la căderea comunismului încoace. El se află la guvernare începând din 2010. Între 1998 şi 2002 a mai deţinut un mandat. Acum va fi din nou ales. În sondajele de opinie, formaţiunea sa, Fidesz, are un avantaj clar în faţa partidelor concurente.

Pentru a înţelege de ce, va trebui să ne întoarcem în timp, în 2006 - anul în care a fost făcută publică o înregistrare audio cu fostul şef al guvernului socialist Ferenc Gyurcsány. Din înregistrare reieşea limpede că Gyurcsány a minţit poporul ani de zile. 
Ceva s-a prăbuşit în momentul acela. Au dispărut încrederea în supremaţia democraţiei şi convingerea că schimbarea petrecută în 1989 le va aduce un trai mai bun.

Demonstraţiile în masă împotriva premierului Gyurcsány au fost brutal înăbuşite. Stăteam în faţa casei mele şi priveam şocat cum nepoţii comuniştilor, socialiştii, trăgeau cu gloanţe de cauciuc în nepoţii revoluţionarilor de la 1956 - mişcarea de opoziţie condusă de Orbán.

Crescut în criză

Apoi a venit criza economică din 2008-2009. Ungaria a intrat în colaps. A fost prima ţară membră a Uniunii Europene care a avut nevoie de un credit de la FMI pentru a putea ieşi din impas. Într-un sentiment de neputinţă generală, toate speranţele s-au îndreptat către Orbán care a promis un nou început: Ungaria trebuia să gândească din nou cu propriul cap. Strigătul său de luptă era "libertate". 

În 1989, încă înainte de prăbuşirea regimului comunist, ca lider al studenţilor, Orbán a cerut retragerea ruşilor. Lucrul acesta l-a catapultat pe scena politică. Optimismul plutea în aer, iar Viktor Orbán devenise întruchiparea acestuia. Acum, acelaşi Orbán este întruchiparea sentimentului că alegerea de atunci n-a fost cea mai inspirată. Alte căi erau necesare. În 2010 Viktor Orbán a câştigat categoric alegerile parlamentare.

Căluş în gura presei

Între 1998 şi 2002 a condus guvernul şi a fost bine. A investit masiv în educaţie. Singura materie primă a ţării este inteligenţa tinerei generaţii, mi-a mărturisit el la acea vreme. Datoria externă a ţării a fost redusă, iar familiile au fost sprijinite. Şi, totuşi, a pierdut următoarele alegeri.

În 2002 a câştigat "Gyurcsány-Minciună". A fost un şoc care pe Viktor Orbán l-a transformat într-un alt om. Vina i-a fost atribuită presei care, în opinia sa, ar fi ţinut partea socialiştilor. Ca atare, după revenirea la putere, prima lovitură a primit-o presa, prin adoptarea unei legi foarte aspre. Jurnaliştii au fost revoltaţi. De-atunci încoace, indignarea lor se reflectă în imaginea pe care Orbán o are în mass-media.

În plină criză a datoriilor, în loc să-i stoarcă pe contribuabili, el a introdus impozite speciale în cazul multinaţionalelor, iar impozitele pentru cetăţeni şi IMM-uri au fost reduse. Colectarea taxelor a devenit mult mai eficientă. Datoria Ungariei a scăzut de la 82 la 72% din PIB.

Premierul a ordonat conversia forţată, mult sub valoarea de piaţă, a creditelor ipotecare în valută. Băncile străine au suferit pierderi amare, dar sute de mii de oameni au fost salvaţi din capcana datoriilor. Economia creşte, salariile se majorează, aproape toată lumea are loc de muncă. Iar gardurile de la graniţă protejează Ungaria de criza refugiaţilor. 

Politica unui stat puternic

Lumini şi umbre. Viktor Orbán distruge spiritul civic al cărui apărător era cândva. Cetăţeanul, ca membru activ al societăţii, poartă răspundere şi doreşte să-şi aducă aportul în comunitate. Orbán este cel care a reintrodus acest tip de gândire după comunism. Însă politica sa, aceea a statului puternic care conduce totul, este opusul responsabilităţii civice. Contractele publice nu s-au acordat pe criterii de performanţă, ci de nepotism.

Orbán a ieşit din strâmtoarea gândirii politice corecte devenind, astfel, un cercetaş prin negura frazelor goale. Iar acum se afundă în ceaţă. Campania anti-Soros, care zugrăveşte imaginea unei conspiraţii mondiale menită să distrugă Europa, abate atenţia de la unele adevăruri ceva mai complexe. 

Premierul maghiar a centralizat puterea, al cărei centru este el însuşi. Şi când el nu va mai fi, ar putea fi haos. Dacă ar fi să dăm crezare unor surse din apropierea lui Orbán, în cazul unei noi victorii în alegeri, el ar vrea să-şi reînnoiască partidul şi să-şi asigure succesiunea. Ar fi un lucru necesar fiindcă tineretul deja l-a pierdut. A pierdut, deci, singura materie primă a ţării. Or, lucrul acesta face alegerile mai interesante decât am fi crezut. "Am putea pierde", a declarat unul dintre consilierii săi. "Dar ar fi o surpriză."

Boris Kálnoky, născut în 1961, este corespondentul în Ungaria al publicaţiei "Die Welt" şi al altor instituţii media de limbă germană. Este autorul cărţii "Ahnenland" ("Glia strămoşească", ed. Droemer, 2011) în care a pornit pe urmele înaintaşilor săi, între care fostul ministru de externe austro-ungar, Gustav Kálnoky.