O odă a poetului latin Horaţiu începe cu cuvintele "Exegi monumentum". Am ridicat o statuie, mai durabilă decât bronzul, nici ploaia şi nici vântul de nord nu-i pot produce stricăciuni, spune Horaţiu. Acest motiv a fost preluat şi de alţi poeţi, dintre care cel mai renumit este probabil Puşkin, care scrie în oda sa intitulată "Exegi monumentum" că a poporului cărare către monumentul său nu va fi niciodată acoperită de verdeaţă.

Peter Handke este un autor încredinţat că a venit pe lume cu un mesaj. El nu a dedicat numai o odă ci întregi volume acestei teme precise: extraordinara şi preaînalta sa existenţă scriitoricească. Totuşi, spre deosebire de Horaţiu şi Puşkin, el nu pare atât de convins de dăinuirea în timp a operei sale literare. Astfel, el a acceptat onoarea ce i s-a făcut, de a dezveli personal o statuie de bronz care-l întruchipează.

Pe fotografii datate 7 mai 2021, el poate fi văzut la Banja Luka, în capitala Republicii Srpska, alături de cel mai influent politician sârbo-bosniac, Milorad Dodik. El nu pare deloc îngrijorat de dăinuirea în timp a sculpturii hiperdimensionale, care-l înfăţişează drept boem elegant cu capul mare, încălţat cu caracteristicii săi bocanci de drumeţie.

Premiat în ziua în care a fost aruncată în aer moscheea

Dat fiind că statuia se află în faţa clădirii guvernului, nu există riscul ca acea cărare către ea să fie năpădită de vegetaţie. Probabil că Horaţiu şi Puşkin nu au fost atât de siguri în privinţa cinstirii materiale de care vor avea parte în Imperiul Roman şi în cel Ţarist, dar Handke pare să aibă o încredere oarbă în guvernul Republicii Srpska şi în dăinuirea acestei entităţi apărute după operaţiuni de "purificare" etnică.

Probabil că Horaţiu şi Puşkin ar fi fost neîncrezători faţă de toate monumentele materiale dacă ar fi ştiut de soarta nenumăratelor monumente din fosta Iugoslavie, între care soarta moscheii Ferhadija din Banja Luka, o bijuterie a arhitecturii otomane din secolul al XVI-lea. Moscheea a fost aruncată în aer pe 7 mai 1993 de naţionalişti sârbi, în plin centrul oraşului. Faptul că Peter Handke şi-a dezvelit propria statuie exact în ziua comemorării acestei distrugeri a fost calificat de jurnalistul sârbo-bosniac Dragan Bursać drept mesaj chestionabil.

Cel mai înalt ordin de stat pentru Handke

Înalta vizită a fost în general comentată critic de intelectualii sârbi de opoziţie. Criticul literar Teofil Pančić a scris de pildă că Handke "a jucat pentru cine ştie a câta oară, conştient, rolul ursului care tropăie pe muzica extremei drepte naţionaliste, sârbeşti şi sârbo-bosniace, aceeaşi dreaptă care, în contextul ambelor sale patrii, cea în care s-a născut şi cea în care locuieşte, îl deranjează. Aşa-i când ai mentalitate colonială şi nu aplici "indigenilor" aceleaşi standarde pe care ţi le aplici ţie şi apropiaţilor tăi." Dar în zadar: Handke nu a căutat niciodată dialogul cu sârbii care gândesc altfel, ci numai consensul cu naţionaliştii şi apropierea de guvernanţi.

Guvernul sârbo-croat l-a onorat pe poet şi cu un ordin, despre care Vahidin Preljević, profesor de germanistică din Sarajevo, a spus că numele laureaţilor din trecut compun un index al genocidului: Ratko Mladić, Radovan Karadžić, Biljana Plavšić, Slobodan Milošević, Vojislav Šešelj. De ce se pune de bună voie un laureat al premiului Nobel în rând cu aceste nume se poate înţelege mai bine dacă se analizează călătoria sa de la Banja Luka la Višegrad, unde i s-a decernat cu fast premiul Ivo Andrić, pentru a se deplasa apoi în Serbia, unde preşedintele Aleksandar Vučić l-a decorat cu cel mai înalt ordin de stat.

Continuitatea unei politici distructive

Istoriografa sârbă Dubravka Stojanović a declarat ziarului "Danas": "Pentru mine mai ales succesiunea evenimentelor este înspăimântătoare, care au avut loc înaintea sosirii lui Peter Handke la Belgrad. (…) Anterior Matija Bećković, Emir Kusturica şi Milorad Vučelić l-au purtat prin estul Bosniei, unde au avut loc o serie de crime în masă, cele mai grave după al Doilea Război Mondial." În toate acele locuri, poetul nu a pomenit deloc de victime, după cum nici nu a căutat la Belgrad să stea de vorbă cu intelectuali critici. Acestora călătoria li s-a părut ca o demonstraţie a continuităţii unei politici distructive, care a dus la dezastru Serbia şi întreaga regiune balcanică. Ei se întreabă acum îngrijoraţi ce vrea să însemne această demonstraţie în momentul de faţă.

Îngrijorătoarele documente informale care sugerează în prezent posibile retrasări de graniţe în Balcani nu au fost dezbătute până la capăt, pandemia nu a luat încă sfârşit şi întreaga regiune este departe de orice fărâmă de stabilitate. În loc să combată corupţia, să dorească reconcilierea şi să asigure perspective paşnice, politicienii sârbi înalţă statui, împart ordine şi ţin discursuri care nu trădează nici vreo recunoaştere a vinei şi nici nu oferă speranţă. În mijlocul acestora se află un scriitor care, în ciuda tuturor asigurărilor şi implorărilor, are mai puţină încredere în perenitatea propriei opere decât au avut Horaţiu sau Puşkin. Şi care probabil deja bănuieşte că nu doar bronzul îşi va pierde cândva strălucirea.

Alida Bremer este scriitoare şi publicistă din Croaţia. Trăieşte în Germania din 1986. Eseurile, povestirile şi poeziile ei au fost publicate în ziare, reviste şi portale internet, fiind traduse în diverse limbi.