Am senzația că trăim o revoluție. Virusul îi obligă pe oameni să se considere o mare comunitate, care are urgent nevoie de schimbări. El ne obligă să înțelegem că, făcând parte din același organism, suntem dependenți unii de ceilalți, avem nevoie de sprijin reciproc. Fiecare națiune și fiecare individ, fiecare ființă, tânăr sau bătrân, cu toții au aceiași valoare și sunt la fel de importanți în lanțul, care asigură supraviețuirea pe această planetă.

După multă vreme, simțim în ceafă amenințarea parțial necunoscutului, care însă ne afectează pe toți: urmările globalizării, îmbătrânirea societății, suprapopularea Planetei, dispariția varietății speciilor, diminuarea resurselor, schimbările climatice, urmările războiului. Între timp știm că problemele globale nu pot fi soluționate izolat sau pe plan național. Totuși, este important ca nici guvernele și nici mișcările ecologice, religioase sau politice să nu obțină vreodată supraputerea, pentru a impune soluții globale prin mijloace totalitare.

Corona este dascălul nostru

Acum izolarea este mijlocul prin care se speră că se va putea împiedica răpândirea virusului. Dar izolarea este iluzorie într-o lume în care suntem existențial dependenți unii de ceilalți. Mai mult decât să ne izolăm, ar trebui să învățăm să cântărim între ceea ce ne este necesar, util și ceea ce ne prisoșește. Și din această perspectivă, corona ne este dascăl.

În numai câteva săptămâni, coronavirusul (SARS-CoV-2) a pornit o revoluție. Un ceva minuscul, invizibil, indestructibil și totuși fragil, subtil (nu este nici măcar o  ființă independentă) a reușit să sădească teamă și groază în întreaga lume, să îi îngenuncheze pe mai marii lumii, să ne amenințe existența noastră, a tuturor. Ne-a schimbat viața în tactul fricii.

În doar câteva zile, totul s-a schimbat radical. Obiceiurile, necesitățile, pretențiile au devenit relative. Cu toții suntem potențiali refugiați. Cu diferența că nu ne putem refugia niciunde de noi înșine.

Ni se solicită să rămânem în casă, pentru a ne proteja pe noi și ceilalți. Acum este necesar să ne oprim din goana nebună, să ne întoarcem la noi și să rămânem acolo până când lumea revine la echilibrul necesar. Trebuie să rezistăm. Să avem răbdare. Să recunoaștem importanța lucrurilor neimportante. Să înțelegem ce contează cu adevărat, ce este important în viața noastră.

Învățăm zilnic să apreciem lucruri pe care înainte le ignoram, neglijam, le uitasem sau le consideram de prisos. Petrecem mai mult timp împreună. În izolare. Conștientizăm senzualitatea vieții. Ne reactivăm simțurile. Punem frână vieții noastre. Redefinim și apreciem importanța muncii, a educației, a studiului, a contactelor sociale, dar și a bogăției. Lucruri care nu sunt tranzacționate la burse, dar care ne îmbogățesc în mod inexprimabil. Învățăm să apreciem fiecare om. Și mai mult de atât.

În viteză, înțelegem că eficiența nu este singura măsură cu care să apreciem valoarea vieții. Învățăm să înțelegem timpul și calitatea vieții. Să ascultăm freamătul frunzelor și sunetul ploii, să observăm schimbările luminii. Să percepem aroma și culorii alimentelor, să redescoperim gustul mâncării proaspăt gătite. Învățăm valoarea unui zâmbet spontan. Și mult mai multe. Asistăm la profund emoționala refacere a unei societății până mai ieri bolnave de lipsă de atenție.

Timp pentru un nou început

Înaintea erei coronavirusului eram toți dominați de viteză. În lipsă cronică de timp. Chiar și pentru a salva mediul ne lipsea timpul. Shutdown-ul din majoritatea țărilor ne-a obligat la o aparentă inactivitate. Nouă și mediului ni s-a dăruit timp. Timp pentru a reflecta la un nou început. Unul pe care să îl pornim de la zero absolut.

Medicii, pesonalul de îngrijire, cei care mențin curățenia orașelor, producătorii și distribuitorii de alimente și toți cei care își pun viața în pericol pentru ca noi să ne continuăm viața de zi cu zi sunt eroii acestor timpuri. 

Noi ceilalți stăm acasă și dacă dispunem de înțelepciunea de a nu ne refugia în producțiile Netflix & Co., ci de a purta discuții cu noi înșine, de a comunica autentic și profund cu ceilalți, atunci curând vom contribui cu răspunsuri și soluții la finalizarea crizei. Până atunci frământăm pâine cu maia, (până și NY Times a publucat o rețetă în acest sens.) Lucrăm în grădină, facem ordine în dulapuri, sortăm documentele, citim, învățăm o nouă limbă, cântăm, desenăm și plângem. Dar mai ales reflectăm și ne punem pe noi înșine în ordine. Ne planificîm vindecarea și restartul.

Ni se amintește că suntem toți într-o barcă. Și aceasta va fi salvată doar dacă tragem toți spre salvarea comunității. Dacă ne implicăm. Ceea ce presupune să renunțăm la multe, momentan, să practicăm distanța socială, să facem lecții acasă cu copiii și să le facilităm cursurile online prin Distance education  - educația la distanță. Până și copiio fac sacrificii. Cum îi va afecta această schimbare masivă?

Nu știm cât va mai dura acest blocaj. Dar vom ieși din crisalida noastră complet schimbați, după zile de izolare, de luptă, de îndoieli și de liniște. O metamorfoză globală. Vom crește o dată cu noile sarcini. Ca după un război, vom reveni cu mult elan. Și creativitatea lumii se va manifesta în acțiuni durabile, importante, pline de sens. Sublime. Cine să mai vrea atunci să revină la viața dinainte?

Carmen-Francesca Banciu este născută în România. Din noiembrie 1990, scriitoarea trăiește la Berlin, unde colaborează cu posturi de radio și publicații, organizează seminare pentru creativitate și scriere creativă. Din 1996 scrie în limba germană. Romanul ei "Trăiți bine, tovărăți și iubiți! - Lebt wohl, Ihr Genossen und Geliebten!" a fost nomilanlizat la Premiul German pentru Literatură în 2018. În curând va publica romanul "Blestemul tatălui" în limba engleză.