Să te bucuri de pensie sau să te descurci cu chiu cu vai? Despre asta este vorba nu doar în dezbaterea politică din Germania, unde se discută în prezent despre nivelul pensiilor începând din anul 2031. Este vorba în context despre chestiuni structurale dure. Ce povară se poate arunca pe umerii generaţiilor viitoare şi ce promisiuni li se mai pot face astăzi, cu conştiinţa împăcată, pensionarilor?

Uniunea Europeană estimează că populaţia din ţările membre va scădea de la 451 de milioane de oameni, în prezent, la aproximativ 432 de milioane, până în anul 2070, şi asta în condiţiile în care migraţia rămâne stabilă. În acelaşi timp procentajul oamenilor mai în vârstă va creşte razant. Deja de acum în numeroase ţări ale Europei aproximativ un sfert din populaţie are 65 de ani sau mai mult. Iar dacă populaţia active scade, tot mai puţini lucrători trebuie să asigure bunăstarea din care se finanţează tot mai mulţi pensionari.

Pensia influenţează şi competitivitatea

Pentru întreprinderi sistemul de pensii şi nivelul contribuţiilor devine un factor tot mai important deoarece costul mare al sistemelor sociale le afectează competitivitatea la nivel global. Dar un sistem de sănătate performant şi o asigurare de bătrâneţe confortabilă poate atrage în Europa şi lucrători calificaţi din alte regiuni ale lumii.

Cert este că sistemul vechi, în care contribuţiile pentru pensie ale oamenilor activi sunt virate direct pensionarilor şi-a atins limitele. Deja astăzi în Germania şi în numeroase alte state ale UE în jur de doi contributori finanţează un pensionar. Iar pe viitor acest raport se va înrăutăţi suplimentar.

Subvenţii de la bugetul de stat

Deja pentru a plăti pensiile generaţiei actuale de pensionari guvernele astupă găurile apărute în sistem cu fonduri de la buget. În Germania subvenţiile pentru acest an depăşesc cu mult 100 de miliarde de euro şi se aşteaptă ca până în 2040 să ajungă la 150 de miliarde. Aceasta ar reprezenta şase până la şapte la sută din PIB, şi aceşti bani îi vor lipsi statului pentru finanţarea altor sarcini.

Italia cheltuie în prezent aproape 16 la sută din PIB pentru pensii, ceea ce este un record la nivel european. Dar acolo pensia este un soi de "plasă socială" pentru familii întregi, şi asta face pentru politicieni aproape imposibilă reducerea lor.

Spania este considerată ţara în care nevoia de finanţare a sistemului de pensii, de la buget sau prin contractarea unor împrumuturi, va creşte cel mai mult. Aceasta fiindcă, între altele, Spania are o rată a natalităţii foarte scăzută, care o clasează pe ultimele locuri la nivel european. Astfel, este posibil ca Spania să aibă pe viitor un sistem de pensii chiar mai costisitor decât cel al Italiei.

Dar subvenţionarea masivă de la buget a fondurilor de pensii nu este considerată peste tot problematică. În Austria este acceptată politic, cel puţin deocamdată, şi societatea este mândră că pensiile sunt consistente.

Automatism în loc de subvenţii

Suedia şi statele baltice au luat conştient altă decizie. Pensiile se plătesc în baza unei logici simple: doar ce se încasează din contribuţii poate fi cheltuit. Dacă încasările scad din pricina schimbărilor demografice şi nivelul pensiilor scade.

Dar ce este benefic pentru bugetul de stat produce probleme sociale. În statele baltice pensiile sunt printre cele mai mici din Europa, şi nu reuşesc să ţină pasul cu salariile şi nici cu preţurile.

Şi Suedia s-a văzut nevoită să majoreze pensia garantată de stat şi subvenţiile pentru plata spaţiului locativ pentru a frâna creşterea vizibilă a numărului pensionarilor care trăiau în sărăcie.

Pensionare la 70 de ani?

Sistemele de pensii din Europa sunt complexe. Nouă state UE cuplează vârsta ieşirii la pensie de aşteptarea de viaţă. Între acestea se numără Danemarca, Olanda, Estonia şi Slovacia.

În Portugalia există din 2014 următoarea regulă: cu fiecare an cu care creşte aşteptarea de viaţă se prelungeşte timpul de lucru cu încă opt luni. În practică asta înseamnă că oamenii ies la pensie în Portugalia la vârsta de 66 de ani şi şapte luni. Dat fiind că aşteptarea de viaţă a scăzut în timpul pandemiei de covid şi vârsta ieşirii la pensie a scăzut uşor în acea perioadă.

Prin acest automatism OECD aşteaptă ca pe termen lung vârsta legală de pensionare să crească în mai multe ţări la 70 de ani şi mai bine.

Cât de dificilă este creşterea vârstei de pensionare în absenţa unui automatism se poate constata nu doar în Franţa. Acolo guvernul a promis recent că va amâna până la următoarele alegeri prezidenţiale creşterea treptată a vârstei de pensionare de la 62 la 64 de ani.

Şi în Elveţia este practic imposibilă creşterea vârstei de pensionare dincolo de "cifra magică 65". În septembrie 2017 elveţienii au respins prin referendum pensionarea la vârsta de 66 de ani.

Olanda şi Danemarca: "Principiul Cappuccino"

Danemarca şi Olanda nu-şi subvenţionează sistemele de pensii. În ambele ţări statul le plăteşte o pensie de bază tuturor celor care au locuit în ţară. Şi această pensie nu este finanţată prin contribuţii ci din impozite. Prin asta se lărgeşte cercul contribuabililor la sistem fiindcă nicio categorie profesională nu face excepţie. În Germania, de pildă, funcţionarii publici şi întreprinzătorii nu contribuie la fondul public de pensii. În indexul său anual de pensii CFA Institute din SUA consideră că Olanda şi Danemarca sunt statele UE cu cea mai sustenabilă finanţare a pensiilor.

Pensiile care depăşesc necesarul de bază au aproape în întregime o acoperire în capital. Angajaţii plătesc prin angajatori contribuţii la fonduri colective de pensie, care investesc banii pe piaţă. În plus este posibilă şi contribuţia la fonduri private de pensie. Aceste straturi diferite i-au conferit sistemului de pensie porecla "principiul cappucino". În Olanda, averea fondului de pensie a ajuns să fie de două ori mai mare decât PIB-ul. Totuşi nu există siguranţă totală fiindcă fondurile de pensie sunt dependente de evoluţiile de pe pieţele financiare.

Europa de Est - un experiment eşuat

După destrămarea cortinei de fier mai multe state din Europa Centrală şi de Est au căutat alternative la sistemele lor de pensii finanţate direct prin contribuţiile oamenilor activi. Polonia şi Ungaria au introdus în anii 1990 şi 2000 elemente obligatorii cu acoperire în capital, în care o parte din contribuţiile la sistemul de pensii erau virate în fonduri cu administraţie privată. În timpul crizei financiare şi în perioade cu turbulenţe politice ambele ţări au revenit în mare parte asupra acestor reforme. Mijloacele acumulate au fost virate prin lege în sistemul de stat, în parte pentru stabilizarea bugetelor publice şi pentru reducerea datoriilor de stat.

Riscul de sărăcie este în creştere

Obiectivul reformelor este garantarea şi pe viitor a finanţării sistemului. Dar indiferent de drumul ales este de aşteptat ca pensiile să fie şi mai reduse în comparaţie cu salariile, dacă oamenii nu lucrează mai mult şi dacă nu contribuie şi la un fond privat de pensie.

OECD aşteaptă ca un om cu salariu mediu din Europa să primească o pensie netă în valoare de aproximativ 61 la sută din salariu. Deci, la pensie, persoana respectivă "va câştiga" cu peste o treime mai puţin decât în perioada activă. Dar există diferenţe mari. În Estonia, Lituania şi Irlanda pensiile sunt în parte sub 40 la sută din salariu iar în ţări cum ar fi Olanda, Portugalia sau Turcia sunt de aproximativ 90 la sută din salariu. Germania, Franţa şi Suedia se află pe la jumătatea clasamentului.

Decisive pentru standardul de viaţă la bătrâneţe rămân contribuţia la un fond privat de pensii precum şi o locuinţă proprietate personală. În unele ţări pensiile mici nu pot fi compensate decât prin economii suplimentare.