Presa de la București a scos în titlu constatarea că jumătate din cetățenii Republicii Moldova (50,3%) nu vor unirea cu România, majoritatea însă (58,5%) ar vota pentru Uniunea Europeană.

Sondajul, prin interviu telefonic, a fost realizat de Centrul de Studii Sociale și Marketing „CBS-Research”, cu suportul financiar al Uniunii Europene, în intervalul 10-19 iunie. Eșantion – 1121 persoane cu vârsta de 18 ani și mai mult, marja de eroare – 2,5%. Chestionarul a fost disponibil în limbile română și rusă.

Să întoarcem „ocheanul”

Fiind întrebarea cea mai sensibilă din punct de vedere românesc, cifra de 50,3% ai celor care nu vor Unirea sare în ochi mai abitir decât alți indicatori. Doar că pentru o interpretare corectă a tendințelor nutrite de moldoveni ar trebui „să întoarcem” ocheanul. O majoritate pro-europeană în R. Moldova corespunde, categoric, interesului național al României. La începutul anilor 2000, pe timpul guvernării comuniste a lui Voronin, unioniștii nu treceau de 2%. În circa două decenii s-a produs o creștere constantă a acestei opțiuni în paralel cu sporirea adepților valorilor europene. Un alt sondaj, realizat în noiembrie 2022, indica 42,5% pro-Unire. Diferența, în raport cu luna iunie 2023, se înscrie în marja de eroare.

În general, moldovenii proeuropeni consideră că integrarea celor două maluri ale Prutului se va produce în interiorul UE. Și este o judecată realistă.

În 1918, în condiții de război, Basarabia își proclama Unirea cu Regatul României, integrarea efectivă – administrativă, culturală, economică etc. – desfășurându-se ulterior, în decursul celor 22 de ani de administrație românească, a fost însă o perioadă prea scurtă, întreruptă brutal de Rusia stalinistă la 28 iunie 1940. În 2023 avem o situație inversă: mai întâi integrarea, sub auspiciile obiectivului european, și apoi un posibil act formal al Unirii – dezideratul național al unei părți semnificative a basarabenilor.

În primele luni ale agresiunii rusești în Ucraina, când nu se știa dacă nu-i va veni rândul și Republicii Moldova, s-au auzit mai multe voci la Chișinău care cereau actualei guvernări proeuropene să facă Unirea după modelul 1918, pentru a nu se repeta fatidicul 1940. Grație rezistenței ucrainene, azi pericolul de anexare nu mai este iminent. Ne dorim o perioadă de pace, care să permită integrarea moldo-română, o interferare benefică pe toate planurile, încât decizia politică, dacă sau când va veni, să încununeze un proces democratic care să asigure durabilitate idealului național, nu să fie rezultanta unor împrejurări dramatice, abrupte, stimulatoare de tensiuni interne și speculată de revizioniștii de toate culorile din Europa.

Cine sunt unioniștii?

Este întrebarea pe care se cuvine să ne-o punem pentru o mai bună înțelegere a dinamicii acestei opțiuni în Moldova. Unioniști sunt în primul rând intelectualii: și-au asumat idealul Unirii prin educație și cultură, l-au moștenit de la părinții și buneii lor care „au apucat” România Mare. A trebuit ca în 30 de ani de orbecăieli în „zona gri” patronată de Rusia, statul moldovean independent să dea serioase semne de faliment, pentru ca Unirea să capete și o motivație economică, iar după 24 februarie 2022 să fie văzută și ca o garanție de securitate națională.

Există un mister legat de falsul antagonism UE versus Unire. Dacă în ultimii 5 ani, numărul unioniștilor a crescut de la 30% spre 40%, de ce niciun partid declarat unionist – PAS este „doar” proeuropean ca program politic – nu a depășit pragul electoral de 6% la ultimele alegeri?...

Sunt cel puțin două explicații. 1. Electoratul unionist e unul inteligent, ține cont de contextul geopolitic și de greutățile interne. A votat pentru aderarea la UE, înțelegând că se vor regăsi cu „frații români” în clubul comunitar. 2. Liderii partidelor declarat unioniste au fost fie neconvingători ca tracțiune politică, fie s-au compromis în scandaluri de corupție.

Perioada cea mai toxică a „mișcării unioniste” în R. Moldova a fost sub regimul Plahotniuc, care încerca să cocheteze cu Unirea, dar „îi avea în buzunar”, cum se spune la Chișinău, prin corupere, pe mulți politicieni de pe malurile Dâmboviței. Partide și ONG-uri pretins unioniste au fost asmuțite de mafiotul Plahotniuc (azi, fugar în străinătate) împotriva opoziției proeuropene și anti-oligarhice. Am trăit s-o vedem și pe asta!

Azi nu sloganurile fac politică, ci faptele în beneficiul oamenilor. Și faptele se așează în logica integrării europene – proces în care România are un cuvânt decisiv în Republica Moldova, prin tot ce o leagă de această fostă provincie a sa urgisită de istorie: limba, cultura, istoria, relațiile de rudenie, avantajele economice.

În același timp, există și în Moldova o cunoaștere mai bună a realităților României de azi. Basarabenii mai citiți, mai umblați, activi din punct de vedere civic, știu că „țara-mamă” de peste Prut are și ea probleme – o clasă politică restanțieră la multe capitole –, așa încât se orientează spre modele europene mai avansate decât cele românești. Și astfel se aliniază criticilor și tendințelor migratoare ale românilor înșiși. Cu alte cuvinte, reticența basarabenilor pro-Vest față de actul imediat al Unirii mai poate fi și expresia unor exigențe sporite, nu separatism asumat.

Opoziția față de NATO

Mai îngrijorător, după mine, este nu entuziasmul unionist mai temperat al moldovenilor, ci obstacolul psihologic față de NATO. Războiul din Ucraina a mai diminuat rezistența față de această idee, dar prea puțin. Sondajul „CBS-Research”, la care facem referire, indică o cifră de 33,4% de cetățeni pro-NATO și tocmai 52,6% de opozanți ai acestui obiectiv. Aici se vede cel mai bine efectul propagandei rusești, al iluziei numită „neutralitate”, trecută în Constituția R. Moldova. Sindromul lui „să nu fim nici cu unii, nici cu alții” lucrează pentru ruși.

Dacă românii din dreapta Prutului „i-au așteptat pe americani” în toți cei 50 de ani de comunism, traumele post-totalitare ale Basarabiei, slăbirea conștiinței naționale ca urmare a politicii de rusificare s-au însoțit și de o mefiență antiamericană, și acest sentiment, de națiune mică, vulnerabilă, care-și poate cumpăra pacea prin „cumințenie”, prin vin, fructe, dansuri și fete frumoase, a perpetuat până azi.

Obnubilarea cognitivă e atât de puternică, încât o parte dintre unioniștii din sondaje (cuprinși, de pildă, în diferența dintre 40% pro-Unire și 33,4% pro-NATO) ignoră faptul că România este aliata strategică a Statelor Unite, nu doar membru UE. Cum îți poți dori Unirea și în același timp să respingi umbela de securitate occidentală, îngânând mantra „neutralității”?

Nevoia de educație și memorie istorică

Pe 6 iulie, în Republica Moldova a fost zi de doliu național, decretat de președinta Maia Sandu în memoria victimelor deportărilor staliniste. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 au fost ridicați de la casele lor în jur de 34.000 de basarabeni și duși în Siberia. Fundamentul „juridic” al acestor represalii: sunt „dușmani ai poporului”, adică inamici ai puterii sovietice.

Manifestări de comemorare a victimelor regimului de ocupație sovietic au fost organizate pe întreg teritoriul republicii. La Chișinău lumea s-a adunat la monumentul deportaților de la gara feroviară. În piața din fața Guvernului au fost instalate două vagoane pe șine, de felul celor în care au fost transportați moldovenii în infernul siberian. Un muzeu pe roți, găzduind veșminte ale deportaților, fotografii de familie, cărți de istorie și memorii consacrate acestor tragedii. Într-unul din vagoane a fost proiectată docudrama „Siberia din oase”, film realizat de Leontina Vatamanu și studioul OWH Studio despre destinul a patru familii de deportați basarabeni.

Există o foame uriașă de cunoaștere și adevăr în Moldova. Guvernarea și societatea civilă au datoria să facă mult mai mult în această privință, dacă vor să-și vadă împlinite obiectivele naționale, deopotrivă românești și europene.