Proiectul acesta a ajuns la apogeu în anul 2000, atunci când a câştigat pentru prima dată Traian Băsescu. Sosit târziu în campanie, cu un program improvizat, preşedintele de astăzi a cucerit Capitala cu energia, umorul picant şi lipsa de concesii cu care îşi formula ideile. ”Mafia pieţelor”, de exemplu, urma să fie energic combătută şi, cu siguranţă, ideea a avut succes. Preţurile zarzavaturilor crescuseră enorm şi orăşenii nu mai făceau faţă. Pătrunjelul verde şi merele costau mai mult decât sofisticate produse industriale.

Fenomenul care devenise extrem de acut în perioada de inflaţie maximă nu era însă ceva nou. România urbană mai cunoscuse explozia preţurilor la produsele rurale după primul război mondial, iar reacţiile resentimentare, aşa cum arăta Ştefan Zeletin („Neoliberalismul”) fuseseră cel puţin la fel de energice. ”Ce abis a aruncat inflaţia între intelectualul de la oraşe şi locuitorul de la sate! (...)Zadarnic îşi frământă intelectualul mintea ca să afle de ce ar trebui să plătească chiar şi roadele pomilor cu un preţ de 40-50 de ori mai mare ca altădată”. Urmarea, susţinea Zeletin într-o demonstraţie mai amplă, a fost o veritabilă ”revoluţie sufletească”, care a rupt armonia tradiţională dintre intelectual şi pătura ţărănească.

Aşadar inflaţia, care îl îmbogăţea pe ţăran fără efort, distrusese măcar în parte imaginea idilică a ţăranului român. După căderea comunismului însă vechile reprezentări idilice pre şi anti-capitaliste au fost parţial înviate şi ele au avut un rol social puternic, căci pătura rurală avea nevoie să-şi redobândească pofta de pământ şi de agricultură, lucru care nu s-a petrecut de fapt nici până astăzi. Ţăranul din piaţă a redevenit o icoană, iar creşterea exponenţială a preţului pentru bietele mere sau o mână de zarzavat, care se produsese între 1996 şi 2000, a fost pusă de astă dată pe seama intermediarilor.

Dar intermediarul din pieţe a devenit nu doar un ”rău” economic, ci şi unul mai profund, de natură culturală. Căci, în universul acestor reprezentări, intermediarul pervertea autenticitatea însăşi a schimbului, comunicarea edenică între ţăran şi orăşeanul cultivat care îi purta acestuia o recunoştinţă mai mare decât preţul real al produselor. De fapt în procesul acesta, care recupera parţial imaginea clasic-semănătoristă a ţăranului român, legumele şi zarzavaturile de la ţară sunt percepute cu siguranţă ca pe un dar, o ofrandă pe care ultimii oameni ”autentici”, ţăranii, o aduc pe altarul armoniei sociale. Descoperirea faptului că cei mai mulţi dintre ţăranii din pieţe nu sunt ţărani, că de fapt ei habar n-au ce vând şi nici măcar care este provenienţa produselor a fost percepută ca un adevărat ultragiu. A fost un uragan de revoltă împotriva imposturii. Iată de ce propunerea lui Traian Băsescu din anul 2000 că va stârpi mafia din pieţe şi că va reintroduce mercurialul a avut un succes atât de mare.

Este la fel de semnificativ faptul că Traian Băsescu, după ce a fost ales, a uitat a doua zi ce spusese, căci lui însuşi i se păruse pesemne o simplă năstruşnicie, bună doar pentru campanie. În realitate comerţul nu are cum să funcţioneze fără intermediari. Comerţul însuşi este în esenţă o intermediere şi toate tentativele (vezi perioada comunistă) de reglementare rigidă a pieţelor agroalimentare s-au încheiat mereu cu penuria de produse. Dacă vrei să goleşti pieţele, soluţia sigură este să alungi intermediarii şi să stabileşti preţuri fixe. Abia succesorii lui Traian Băsescu au găsit soluţia de compromis: pieţele duminicale, destinate exclusiv

”ţăranilor”, unde caracterul dur şi nemilos al capitalismului să fie măcar o zi pe săptămână înlocuit cu vechea practică a „ofrandelor”, a dăruirii de sine, pe care „ţăranul adevărat”, mămăiţa cu zarzavaturi şi flori de grădină, ar practica-o cu stoicism anti-modern. Ca peisaj, o piaţă în stil vechi, desfăşurată în aer liber, este ceva frumos, fiind de altfel o idee practicată în multe oraşe occidentale, dar cu siguranţă că este doar o formă post-modernă şi rafinată de intervenţie peisagistică. Preţurile sunt cel puţin exact la fel ca în zilele săptămânii şi în plus sunt şi scutite de anumite taxe. O criză a produselor agricole româneşti există şi se manifestă cu o acuitate fără precedent, dar este o cu totul altă problemă.

În alegerile care urmează, ”mafia pieţelor” este denumită moderat ”intermediarii din pieţele agroalimentare” aşa cum face, de pildă, şi Nicuşor Dan, candidatul intelectualilor nostalgici. Cauza acestei moderaţii de ton se află în inflaţia scăzută din ultima vreme, care a făcut uitat şocul zarzavaturilor scumpe de acum 15 ani, dar problema revine, căci reprezentările culturale sunt mai persistente decât realităţile economice. Fantoma pegrei care a distrus frumuseţea schimbului ”cinstit” dintre ţărani şi tîrgoveţi, continuă aşadar să bântuie marile oraşe.