1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Figurile Europei

Horațiu Pepine
30 iulie 2018

Există oare un psyche european, comun tuturor și care să poată fi invocat și mobilizat pentru unificarea continentului?

Belgien - EU-Gipfel in Brüssel - Macron
Imagine: picture alliance/dpa/BELGA/T. Roge

Știrea despre Europa cu 3 cercuri concentrice a reușit să învingă o clipă indiferența verii. Modelul propus de Macron în Portugalia așteaptă încă să fie comentat, dar nu mai puțin revelator, deși mai discret, a fost toastul ținut la Madrid, la finele săptămânii trecute, cu ocazia dineului oficial oferit de prim-ministrul Pedro Sánchez. Vorbind despre relațiile intime de vecinătate și încredere țesute între Franța și Spania, Emmanuel Macron a intenționat să treacă dincolo de curtoazia obișnuită făcând apel la o solidaritate de profunzime: 

”Suntem două popoare de cuceritori. Acest lucru exprimă ceva din psihologia profundă a unui popor. A aceluia care se vede mereu mai amplu decât el însuși și care nu se simte împlinit dacă nu gândește la scara lumii întregi. Și cred că, în profunzime, există acest tip de universalism în inima Spaniei ca și în aceea a Franței. Ele nu sunt ele însele decât atunci când se gândesc pe sine la dimensiuni mai ample”.

Gazdele au fost ”atinse”, deși cu siguranță că exponenții Spaniei conservatoare și catolice ar fi rezonat mai autentic la evocarea aluzivă a ”conchistei” decât socialiștii lui Pedro Sánchez, care păreau copleșiți de admirație dar în același timp total nedumeriți. După decenii de educație pacifistă care a culpabilizat intensiv trecutul colonial, evocarea spiritului de conchistă, fie și în forme convertite, a părut surprinzător.

În orice caz, a fost dintr-o dată evident că ceea ce merge perfect în Spania nu merge deloc în Germania sau, din alte motive, în țările din sud-estul Europei. Ar fi putut rosti Macron acest discurs la Berlin? Oricât de mult ar fi reinventate sensurile cuvintelor, oricât de amplă și binefăcătoare într-o anumită privință ar fi amnezia istorică, un francez nu ar putea spune unui german ”suntem două popoare de cuceritori și asta ne face profund solidari”, fără ca acest lucru să pară neadecvat sau de prost gust.

Nu este exclus însă ca Macron să fi căutat afinitățile elective menite să strângă laolaltă nucleul dur al Europei, sau cercul cel mai restrâns. Căci exact la finalul toastului de la Madrid el a spus: ”Europa este chiar calea aceasta non-hegemonică a unei gândiri universale, care ne poartă valorile. Știu că mai ales cu Spania vom putea realiza această construcție unică, inedită.”

A reieșit însă din acest mic discurs, studiat cu grijă, preocuparea lui Macron de a identifica resorturile profunde care ar îndemna popoarele Europei să-și abandoneze complet suveranitatea în beneficiul unei construcții politice mai largi. El a vorbit despre un vechi spirit de conchistă care a guvernat Occidentul, unul convertit în vocație spirituală, păstrându-și totuși virilitatea și optimismul fără de care ar decădea în defetism. Problema este însă evidentă: puține națiuni se regăsesc în această psihologie a expansiunii și cuceririi, ba dimpotrivă ar putea să se identifice cu versantul celălalt și să vadă în extinderea europeană o formă de alienare, așa cum ungurii și polonezii bunăoară o spun cu tot mai multă insistență.

Dar problema de fond este că modelele acestea, care au ambiția de a descrie ”curenții de adâncime”, nu funcționează decât pe arii limitate și niciodată în întregime. Am vorbit de mai multe ori despre modelul filosofului Peter Sloterdijk, care punea impulsul orginar al unificării europene pe seama perdanților radicali, rătăcind în căutarea unei patrii noi, ca Enea după incendierea Troiei. Dar dacă germanii după război se puteau vedea pe sine ca învinși aflați în căutarea unei alte patrii (ca peisaj interior) și a unei renașteri, iată că francezii se regăsesc mai curând într-un bonapartism reinventat care caută complicități cu spiritul conchistei spaniole.

Sunt deja prea multe figuri, prea multe metafore ca să fie cu adevărat eficiente. Am putea crede că ungurii, care neîndoielnic au un rol proeminent în dezbaterea de astăzi, ar fi mai curând tentați să adopte modelul iudaic al reconstrucției Templului și tot așa într-un pluralism mitologic care nu duce nicăieri. Sunt prea multe metafore în joc, ceea ce sugerează că nu există cu adevărat un unic și profund psyche pentru națiunile aflate astăzi în jocul european. Despre consecințe cu altă ocazie.