Proiectat pe 28 septembrie 2024, la finalul Zilelor Filmului Românesc la Chișinău, „Warboy” mi s-a părut foarte potrivit ca mesaj despre Europa de Est – spațiu a nenumărate tragedii, nedreptăți și împărțiri teritoriale – mai ales azi, când avem senzația că istoria se întoarce, când strigoii războiului și ai comunismului, care n-au fost îngropați, n-au fost închiși într-un sarcofag precum cel de la Cernobîl, vor să ne readucă în vechiul imperiu al întunericului și sclaviei.

„Warboy” – coproducție România-Moldova. Regie și scenariu: Marian Crişan. Imagine: Adrian Pădureţu, Montaj: Tudor Pojoni. În distribuție: Daniel Bâliș, Reginald Ammons, Ovidiu Crișan, Adina Iftime, Dan Chiorean, și un grup de actori din Republica Moldova. Film prezentat la câteva festivaluri: TIFF, Les Films de Cannes à Bucarest, Miskolc Cinefest 20 IFF.

Dramă, film de aventuri și western

Suntem în vara anului 1944, în august-septembrie, după întoarcerea armelor de către Armata Română, ca urmare a loviturii de palat orchestrată de Regele Mihai. Frontul a ajuns în România. Rușii au sosit, nemții încă n-au plecat. Nicu, un băiat de 14-15 ani din Munții Apuseni, încearcă să-și salveze cei doi cai ai familiei sale, după ce se hotărăște să nu mai lucreze pentru patronul pentru care transporta spre gater trunchiuri de copaci hăt din vârful muntelui. Trăiește cu mama și cu un unchi, se descurcă din greu. Merge din când în când la un post militar german din apropiere, unde soldatul de la transmisiuni îi pune căștile pe urechi, în speranța că printre sunetele și pârâiturile indescifrabile Nicu va auzi vocea tatălui său, soldat în Armata Română, mobilizat pe frontul din Rusia.

La un moment dat nemții îi confiscă cei doi cai, un murg și o iapă roaibă, dar băiatul nu se lasă, reușește să-și recupereze bidiviii într-o dimineață devreme în timp ce nemții dormeau. Un soldat totuși prinde de veste, dar nu schițează nicio împotrivire, l-a recunoscut pe băiat și pesemne i s-a făcut milă (mai greu de crezut, dar, în definitiv se poate admite, omenia nu dispăruse cu totul).

Fugind cu caii, Nicu dă într-un crâng peste un militar american al cărui avion fusese doborât, pilotul reușind să se catapulteze. Îl ajută să se elibereze din hamurile parașutei agățate în copaci și o iau amândoi, călare, spre nord-est, spre granița cu URSS, unde voia să ajungă americanul.

Nemții, rușii și românii

Există o linie în film, o atitudine auctorială evidentă față de națiunile beligerante, prezentate în secvențe succesive.

„Vin rușii, o să vedeți voi, dacă nu”, vorbesc cu îngrijorare sătenii în cârciumă la un pahar de țuică. În august ’44, România e o țară înfrântă, dezorientată, la mila învingătorului, sângerând după atâția ani de război, cu copii – cum e Nicu – așteptându-și tații să se întoarcă de pe front acasă, să-și hrănească familiile și să le apere de abuzurile angajatorilor, de furia germanilor care se simt trădați de români și mai ales de dezmățul rușilor: aceștia hămesiți, brutali, sălbatici, adevărați nomazi ai stepelor, precum hunii sau mongolii din vechime. „Davai ceas, davai palton!” este noul lor strigăt de luptă în teritoriile cucerite.

Nicu și însoțitorul său american (un texan mucalit) se vor împrieteni, deși nu-și vorbesc limba unuia și altuia și comunică adesea aidoma mutului cu surdul. Nevoia îi apropie.

Vor trece prin mai multe peripeții. Vor trece prin sate părăsite, unde se va găsi totuși cine să-i omenească. Vor întâlni în pădure câțiva soldați români, întorși de pe front, care rechiziționează iapa lui Nicu, înhămând-o la o căruță cu trofee, dar grație unei mici diversiuni puse la cale de american, băiatul reușește să-și recupereze calul. Soldații români nu arată prea flatant în acest episod. Sunt lași și guralivi. Nu mai știu cine le e inamicul și cine aliatul, au auzit ei de o „răsucire a armelor”, dar zvonurile sunt contradictorii. Fugari derutați, sperând să scape de o nouă mobilizare. Dar nu sunt cruzi. Chiar dacă supărați, cruzi nu sunt nici nemții, după cum am văzut mai devreme.

Întâlnirea cu rușii, care le ies subit în cale, însă va fi bulversantă. Cătanele sovietice – interpretate de Sergiu Voloc, Igor Babiac și Ion Bechet (limba rusă a acestor actori basarabeni e fără cusur!), secondați de restul trupei – îl tratează batjocoritor pe „aliatul” american. Îl îmbrâncesc pe Nicu și-i împușcă iapa, spre disperarea băiatului. Apoi o frig la grătar. Îi propun și lui o bucată de carne, dar băiatul refuză scârbit. Texanul se arată solidar cu tânărul său prieten și-i răspunde rusului cu o înjurătură – o primă „amabilitate” de Război Rece între (încă) aliații din WWII.

Și în cazul rușilor din „Warboy” avem un clișeu, o caricatură, dar... îi înțeleg perfect pe realizatorii filmului. Nici măcar n-au exagerat prea mult.

Peregrinările celor doi prieteni se vor încheia când vor fi ajunși din urmă de o camionetă a Armatei Române. Nu mai aveau cai, mergeau pe jos. „Vino cu mine”, îl îndeamnă, pilotul. „Unde?” „În America!” Nicu se repliază, oferta e prea abruptă pentru un copil născut și crescut în creierii munților, dar va păstra, putem fi siguri, în deceniile de ocupație comunistă care se anunțau, geaca de piele a militarului american, cu emblema „US Air Force” pe umăr.

Un drum al inițierii

Peisajele mirifice în care se desfășoară povestea din „Warboy” m-au făcut de îndată să vreau să văd această producție. După filmele sumbre, ca atmosferă, ale primei promoții a noului val cinematografic românesc, cu blocuri ceaușiste și cu fețe posace, cenușii, duceam dorul unor pelicule care să pună în valoare frumusețile naturale ale României.

Mai ales că păstram amintirea lui „Cold Mountain” – filmul regretatului Anthony Minghella, după romanul omonim al lui Charles Frazier, făcut în România. O istorie întrucâtva similară cu „Warboy”, în care un combatant din Războiul Civil din Statele Unite se întoarce la iubita sa și multe pățește. Este și acela un drum al inițierii, o odisee mai puțin fericită.

Cum se întâmplă și în „Warboy”. Lupta finală dintre Nicu și băiatul căruia îi va fura un cal pe care-l păștea reproduce un mit primordial, aș spune, o scenă biblică într-un cadru montan maiestuos, de început de lume. Așa sfârșește inițierea eroului nostru în adevărul crud al condiției umane. La capătul drumului, Abel devine Cain, după ce el însuși fusese victima unor abuzuri într-un timp hain, sălbatic, lipsit de criterii morale: fă la fel cum au făcut asupritorii tăi, dacă vrei să supraviețuiești.

Mi-au mai plăcut în „Warboy” dialogurile. Zgârcite, esențializate, ca în marile epopei cinematografice, contrazicând verbiajul excesiv din alte filme românești. Nu e nevoie de prea multe cuvinte, când știi ce vrei să transmiți. Imaginile, mimica personajelor sunt suficiente. Aș remarca sobrietatea și inocența protagonistului. Daniel Bâliș, interpretul lui Nicu, nu este doar un tânăr călăreț iscusit, dar și un talentat actor în devenire.

Un film ce vibrează puternic în inima noastră. Pentru că nu știm ce ne așteaptă la capătul nebuniei în care am intrat, cum ne va schimba acest război și cum vom apărea și noi unui public din viitor, într-o sală de cinema.