Planurile unei ample extinderi a NATO, dorită de conducerea Alianţei dar şi de multe state membre din Europa răsăriteană, s-au năruit. Germania şi Franţa au reuşit să strice socotelile americanilor, lăsând cele două candidate, Georgia şi Ucraina, mai departe pe lista de aşteptare. Preşedintele american, animat de un elan aproape mesianic al extinderii, a fost neplăcut surprins de atitudinea vechilor săi aliaţi. Conflictul dintre SUA şi aliaţii lor occidentali a izbucnit din plin în cadrul conferinţei - o situaţie inedită în istoria Alianţei, care adoptă de obicei deciziile - stabilite în prealabil - conform scenariului de ordine a zilei.

Balcanii

Un alt aspect ieşit din comun a fost faptul că cele 25 de state membre ale NATO n-au reuşit să afle o soluţie de compromis care să pună capăt discordiei aproape absurde în jurul denumirii oficiale a Macedoniei. Din acest motiv, doar Croaţia şi Albania au putut fi invitate să adere la NATO. Discordia onomastică poate fi considerată un accident de muncă, care, din fericire, n-a afectat în niciun fel disponibilitatea fundamentală a comunităţii NATO, de a primi în rândurile ei toate statele balcanice. Bosnia-Herţegovina, Muntenegru şi Serbia au obţinut o perspectivă concretă, chiar dacă data exactă a aderării nu a fost încă stabilită.

Complicitatea franco-germană

O surpriză a constituit-o şi strânsa colaborare a cancelarului german, Angela Merkel, cu preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy. Ambii se străduiesc în mod vizibil să deplaseze accentele în cadrul NATO spre Europa. Revenirea Franţei în structurile de comandament ale NATO, anul viitor, se încadrează perfect în această strategie. Acum, totul depinde de cine va ieşi învingător în cursa alegerilor prezidenţiale din SUA, şi ce însemnătate îi va acorda noul preşedinte american Alianţei Nord-Atlantice.

Rusia

Preşedintele Rusiei, care şi-a făcut apariţia cu un aplomb exagerat, a reuşit să dobândească cu ajutorul politicii sale neo-naţionaliste din ultimii ani o influenţă surprinzătoare asupra Alianţei. Şi iată că extinderea organizaţiei o dată cu primirea Ucrainei şi a Georgiei a fost amânată înainte de toate din consideraţie faţă de rezervele Rusiei, aspect care n-a putut fi camuflat nici de dezminţirile cancelarului federal.

În privinţa scutului american antirachetă, care în mod cert nu prezintă o ameninţare pentru Rusia, Kremlinul a reuşit să-şi asigure printr-un acord-cadru cu SUA dreptul de codecizie. Reproşurile americanilor sau ale europenilor răsăriteni, conform cărora NATO ar face temenele în faţa lui Putin, sunt însă exagerate. Consiliul NATO-Rusia i-a oferit preşedintelui Putin, aflat la finele mandatului, o dată în plus o scenă amplă, pe care acesta să-şi reverse, în cadrul unei emoţionale conferinţe de presă, tolba de reproşuri - vechi şi neîndreptăţite - împotriva Alianţei. Un gest prietenesc faţă de poporul rus, căci diplomaţii Alianţei n-au reacţionat decât cu o nedumerire sceptică.

Afganistanul

În ciuda acestor atacuri verbale, Rusia cooperează strâns cu NATO într-o serie de domenii practice. Ca de pildă la apărarea antirachetă comună pe câmpul de bătaie, sau în privinţa suplimentarea transporturilor în Afganistan.
În cazul acestui din urmă subiect, Alianţa s-a pronunţat cu ocazia summitului de la Bucureşti pentru întâia oară în legătură cu planificarea retragerii trupelor staţionate din 2001 în această regiune. În sfârşit au fost stabilite criteriile corespunzătoare, în baza cărora să poată fi determinat momentul în care trupele multinaţionale vor putea preda controlul afganilor. Pe termen scurt, NATO va trebui însă mai întâi să-şi întărească efectivele militare din zonă, pentru a ţine situaţia sub control, ceea ce implică, începând din toamnă, şi contribuţia Germaniei. Chiar dacă pe durata summitului, cancelarul german, Angela Merkel a reuşit să evite cu abilitate acest subiect, el va trebui clarificat curând, şi anume în ce măsură Germania îşi poate asuma o răspundere sporită în Afganistan.