Libertatea cuvîntului implică şi riscul de a greşi, considerabil sporit cînd poetul se amestecă în treburile cetăţii. Günter Grass este şi se vrea un scriitor angajat. Iar Nobelul pentru Literatură, atribuit autorului german pentru romanul „Toba de tinichea” a amplificat rezonanţa autorităţii sale morale, ştirbită însă grav după prea tîrzia mărturisire a păcatelor din tinereţe. La 16 ani, scriitorul fusese înrolat în trupele SS, episod evocat abia în 2006, în romanul său autobiografic „Decojind ceapa”.

La anii senectuţii, Grass a redescoperit în toba poeziei instrumentul preferat spre a executa partitura politică. Procedînd astfel, continuă o tradiţie literară europeană datînd din antichitate, dar foarte practicată, pe diverse corzi şi în diverse game, în literatura germană, între alţii, cu virtuozitate, de Heine, Tucholsky, Brecht.

Cotidianul SÜDDEUTSCHE ZEITUNG, care a publicat poemul politic al scriitorului octogenar, de astă dată despre Grecia, sugerează o posibilă actualizare a textului, teoretic compatibil, prin forma sa ritmică, cu lirica hip-hop.

Simultan cu publicarea poemului „Ruşinea Europei” în ziarul bavarez citat, Grass a dat citire textului la Radio Bremen.

Creaţiile lirice ale scriitorului german sunt dificil de tradus. Nu alta este situaţia în cazul „Ruşinea Europei”. Ideile conţinute în cele 24 de versuri, grupate ritmic, cîte două, sunt în schimb cît se poate de simple şi accesibile.

Legile pieţii ar fi aruncat Grecia şi, împreună cu ea, Europa, în haos. Noul spirit al vremii, pragmatic şi mercantil, taxează valorile imateriale, sufleteşti drept deşeuri. Ţintuită la stîlpul infamiei, ţara ale cărei bogăţii umplu muzee este condamnată la sărăcie. Capitolul culpei germane este evocat mai discret decît în poemul precedent, despre Israel.

Trimiterile explicite la un sistem cultural de referinţă - Antigona cea îndoliată, corul antic, Cresus, Socrate forţat să-şi bea cupa de otravă pînă la capăt – sunt corelate cu elemente politice de actualitate, cu rezultatele dramatice ale politicii de austeritate impusă elenilor de „comisarii” europeni. Numai că, fără Grecia, Europa va rămîne lipsită de suflet, avertizează poetul.

În complexa dezbatere despre criza datoriilor şi trista soartă a Republicii Elene, nici măcar tehnocraţii politicieni de la Bruxelles nu au pus sub semnul întrebării uriaşa contribuţie istorică a culturii greceşti la fundamentarea identităţii europene.

În discuţie se află păcatele actuale ale clasei politice şi de afaceri, măsluirile bugetare, falsele informaţii furnizate autorităţilor de la Bruxelles, în momentul aderării Greciei la zona euro, dar şi neglijarea de către autorităţile europene a datoriei de a controla riguros pe ce se bazează declaraţiile Atenei şi unde ajung şi pe ce canale se scurg ajutoarele şi subvenţiile europene.

Pe scurt, detaliile unei realităţi despre care de luni de zile scriu ziarele şi pe care le întorc pe faţă şi pe dos analiştii politici și responsabilii europeni, spre a scoate ţara la liman, sunt cele care stau în atenţia opiniei publice.

Că Grass îi reaminteşte acesteia, într-un stil alambicat, ce îi datorează Europa Greciei este cît se poate de legitim şi binevenit. Regretabil este că scriitorul german trece cu vederea cauzele reale ale dezastrului.

Dacă de pildă DIE WELT, ediţia online, cita recomandarea făcută de liderul creştin-democrat Gunther Krichbaum, şeful comisiei pentru afaceri europene în Bundestag, şi anume de a nu-l mai lua în general pe Günter Grass prea în serios, un ziarist elen avea o altă opinie după lectura poemului publicat în cotidianul KATIMERINI: politicienii practică o politică raţională, poeţii îşi exprimă reacţiile emoţionale.

Care va fi tema următorului poem politic al autorului „Tobei de tinichea” este deocamdată un mister care nu va dura poate mai mult de alte şapte săptămîni…

Reversul hilar al ultimei „ieremiade” a lui Günter Grass este publicarea, în ediţia de duminică a cotidianului FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, a unei impresii provocatoare. Günter Grass - scrie autorul - va continua, plin de sine, să emită absurdităţi a căror lectură ar fi la fel de amuzanză precum cea a textelor din revista satirică Titanic.

Chiar dacă „Ruşinea Europei” nu este un „Fake”, nu este o parodie, ipoteza a alimentat numeroase comentarii în spaţiul digital.