De zece ani, o scriitoare organizează Festivalul Gellu Naum, un contract cu sine de a aduce în actualitate opera și personalitatea unuia dintre cei mai mari poeți ai secolului trecut, multă vreme repudiat de regimul totalitar și gonit în anonimat de critica și istoria literară. Când vorbește de poetul suprarealist, Simona Popescu, poetă, prozatoare, critic literar și conferențiar universitar la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, folosește un discurs îndrăgostit, asta venind și din faptul că l-a cunoscut bine nu doar pe poetul dar și pe personajul de la Comana.

Așa cum se întâmplă adesea cu evenimentele culturale, unele de anvergură națională, Festivalul Gellu Naum a trecut aproape neobservat de cea mai mare parte a mass-media, pentru care o singură frază încâlcită a lui Ciolacu, Ciucă sau Șoșoacă se constituie într-un eveniment prezentat pe larg de mijloacele de informare și mai ales de cele de dezinformare.

Am stat de vorbă cu inițiatoarea festivalului, Simona Popescu, care a evocat pentru DW personalitatea și opera lui Gellu Naum, apreciate mai mult în mediile literare franceze decât în cele românești.

„Dacă îți alegi un scriitor din avangardă, atunci să fie mort“

DW: Simona Popescu, de unde ți se trage interesul major pentru opera și personajul Gellu Naum, unul dintre cei mai importanți scriitori ai secolului trecut? Când și cum te-ai întâlnit cu el?

Simona Popescu: Din studenție, când trebuia să-mi aleg o temă pentru lucrarea de licență. Mi-am ales mai întâi coordonatorul lucrării, pe profesorul Paul Cornea, căruia i-am spus că vreau să scriu o teză despre avangardă. Profesorul mi-a spus „bine, dar măcar dacă îți alegi un scriitor din avangardă, atunci să fie mort“.

De ce să fie mort? De ce regimul, aflat în acea perioadă la crepuscul, nu vedea cu ochi buni avangarda și avangardiștii? Poate și pentru că cenzura nu putea să-și facă treaba pe un spațiu literar cu nisipuri mișcătoare, un spațiu virgin pentru cerberii comuniști care desigur că nu puteau să intervină în textele din care nu înțelegeau o iotă.

Am fost marcată de ce mi-a spus profesorul Paul Cornea, adică de ce să-mi aleg un scriitor mort pentru lucrarea de licență. M-am dus acasă și mi-am spus că așa încep compromisurile, să alergi după un scriitor mort. Și mi-am dat seama că singurul scriitor avangardist viu era Gellu Naum. Profesorul a fost de acord cu alegerea mea, iar după susținerea tezei s-a întâlnit cu Gellu Naum și i-a dat exemplarul lui.

Într-o seară mă trezesc cu un telefon de la Gellu Naum. Îți dai seama, să cad pe jos, m-a invitat la ei acasă, la Ligia și la Gellu, ce să zic, a fost fascinant. Am început să-i vizitez săptămânal, mă chemau la ei, mâncam la ei seara, îmi făcusem culcuș, cum ar veni.

Gellu Naum, între „Zenobia“ și „Cartea cu Apolodor“

Înțeleg că, într-un fel, cunoscând personajul Gellu Naum, drumul desțelenirii operei s-a impus de la sine. Tot ce-ai scris despre ultimul scriitor suprarealist, care încă nu e așezat la locul lui de critica și de istoria literară, poartă amprenta cunoașterii personajului.

M-am gândit să scriu ceva reprezentativ despre el și am scris „Salvarea speciei“, în care în prima parte am scris despre suprarealismul francez, adică l-am așezat în context, pentru că nu aici era contextul lui Naum, în avangarda românească, ci în spațiul francez, cu care se potrivea, la fel ca prietenul lui cel mai bun Victor Brauner. De altfel, a și trăit la Paris, până când a început războiul și a trebuit să se întoarcă acasă.

Mă gândesc la „Cartea cu Apolodor“, scrisă într-o perioadă grea a autorului, în care aproape douăzeci de ani nu a mai putut să-și publice volumele de poezie. După părerea mea, nu e doar o carte pentru elevii din ciclul primar, are un mesaj subliminal mai complex, pe care copiii nu îl pot descifra, ca și mulți dascăli, de altfel. Tot astfel stau lucrurile cu „Micul prinț“, cartea lui Antoine de Saint-Exupéry, care e departe de a fi o carte doar pentru copii. Tu cum vezi lucrurile?

Nu cred că aceste cărți nu sunt accesibile copiilor, e nevoie însă de o dedicare și implicare a dascălilor. Din păcate, de multe ori nu se întâmplă asta, dar nu e loc aici să vorbim despre tarele din sistemul de învățământ. Ar fi interesantă întrebarea cine vorbește la noi despre avangardă și Gellu Naum, pentru că înainte lucrurile erau sublime dar lipseau cu desăvârșire. Tare mă tem că lucrurile nu s-au schimbat foarte mult.

În cele două cărți ale mele despre Gellu Naum, „Salvarea speciei: despre suprarealism și Gellu Naum“ și „Clava. Critificțiune cu Gellu Naum“ eu m-am ocupat numai de scrierile lui suprarealiste. Termenul „critificțiune“ înseamnă o prelungire a literaturii cuiva prin propria literatură. Am vrut să dau o imagine reală a acestui personaj cu totul ieșit din comun.

Prima ediție a festivalului s-a petrecut la subsolul librăriei Cărturești

Festivalul Gellu Naum a început în 2015, când s-au împlinit o sută de ani de la nașterea poetului. Lipsea ceva în toți acești o sută de ani, și anume solidaritatea poeților care țineau la Gellu Naum, lipseau cei care îl prețuiau cu adevărat. Prima ediție a festivalului s-a petrecut la subsolul librăriei Cărturești, am dat niște telefoane, cei interesați s-au mobilizat din om în om și s-a umplut sala aceeea, a fost dincolo de așteptările mele. A citit fiecare un poem de Gellu Naum și o poezie proprie. Mi-am dorit foarte mult să fac la fel ca poeții care s-au mobilizat de pe o zi pe alta să ajungă și la Comana, la casa memorială a poetului.

Dorința mea s-a împlinit în 2016, când am făcut o ediție de vară a festivalului și la Comana. Prima zi am petrecut-o la Green Hours, în grădina în care se află sediul GDS și al revistei „22“. Crezând că e ultima ediție, am chemat o groază de poeți care au stat până după miezul nopții. A fost fabulos, și am făcut în așa fel încât am ajuns a doua zi și la Comana, cu ajutorul directorului Muzeului Literaturii Române Ioan Cristescu, care ne-a pus la dispoziție autocare și încă altele. Ioan Cristescu m-a întrebat dacă nu vreau să continuăm aventura aducerii în actualitatea literară a minunatului personaj și poet suprarealist. Am zis bine, încă un an-doi, și s-au făcut nouă. Anul viitor o să fie ediția a zecea, acum nu știu, poate mă opresc, poate continui, pentru că audiența lui Gellu Naum e tot mai generoasă.

O ediție a festivalului cu poeți de limbă maghiară și germană din România

Cum ai gândit desfășurarea festivalului de-a lungul anilor, poeții se plictisesc repede când sunt chemați doar pentru lecturi din Gellu Naum sau din alți scriitori, fără să participe, de pildă, la punerea în scenă a memoriei unuia dintre cei mai reprezentativi scriitori ai secolului trecut?

Multe ediții ale festivalului au fost tematice, începând cu pandemia. În primul an al pandemiei am făcut o ediție în Republica Moldova, niciodată n-aș fi putut să-i chem pe poeții de peste Prut din lipsă de bani, pentru astfel de festivaluri niciodată nu sunt destui bani.

Pe de altă parte, mă bucur mult că există o înregistrare cu poeți de toate vârstele din Basarabia, cu cei mai buni dintre ei. După care m-am gândit că ar fi interesante și ediții tematice, de exemplu, poeți care scriu și proză, traducători ai lui Gellu Naum care sunt și poeți, anul trecut a fost o ediție cu poeți de limbă maghiară și germană din România, anul ăsta debuturi, iar anul viitor mă gândesc să fac din nou o ediție netematică.   

Simona Popescu este poetă, prozatoare, critic literar și conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București. S-a format ca scriitor în Grupul de la Brașov, alături de Caius Dobrescu, Andrei Bodiu și Marius Oprea, sub atenta privire a lui Alexandru Mușina. Printre cărțile publicate: „Juventus și alte poeme“, „Autorul, un personaj“, „Clava. Critificțiune cu Gellu Naum“.