Germania este membră a Organizaţiei Naţiunilor Unite abia din 1973. De ce atât de târziu? Fiindcă Republica Federală Germania a fost înfiinţată în 1949, la doar patru ani de la înfiinţarea ONU. Motivul a fost că pe vremea aceea existau două state germane, Republica Federală Germania (RFG) şi Republica Democrată Germană (RDG), iar guvernul RFG ridicase pretenţia să fie unic reprezentant al poporului german, fiindcă numai el dispunea de legitimitate democratică.

Puterile învingătoare vestice în cel de-Al Doilea Război Mondial, SUA, Marea Britanie şi Franţa, care pe vremea aceea aveau un cuvânt de spus în privinţa Germaniei, ar fi sprijinit doar aderarea la ONU a RFG, dar nu şi Uniunea Sovietică, puterea protectoare a RDG. Astfel, aderarea Germaniei la ONU a fost multă vreme blocată.

La începutul anilor 1970 guvernul RFG, condus de cancelarul social-democrat Willly Brandt, şi-a schimbat politica, normalizând relaţiile cu RDG, făcând astfel posibilă aderarea la ONU a ambelor state germane. Pe 18 septembrie ele au devenit cel de-al 133-lea şi al 134-lea membru al Naţiunilor Unite.

Eforturi zadarnice de a deveni membru cu drept de veto al Consiliului de Securitate

Dubla calitate de membru al ONU s-a încheiat o dată cu reunificarea Germaniei, pe 3 octombrie 1990. De atunci Germania reunificată este membră a ONU, iar tutela puterilor învingătoare a luat sfârşit.

Tot de atunci Germania şi-a lărgit angajamentul în interiorul ONU. Este unul din cei mai mari contributori financiari, a luat parte la numeroase misiuni de pace, găzduieşte la Hamburg Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării şi la Bonn mai multe organizaţii din subordinea ONU.

În temeiul acestei implicări puternice şi a ponderii politice şi economice a Germaniei, Berlinul încearcă de mulţi ani să obţină un loc  permanent, cu drept de veto, în cadrul Consiliului de Securitate ONU, cel mai înalt for de decizie, fără de care nimic nu funcţionează în cadrul organizaţiei. Din acel cerc exclusivist fac parte până acum doar SUA, China, Rusia, Marea Britanie şi Franţa. Argumentul Germaniei şi al altor aspiranţi la un loc permanent în cadrul Consiliului de Securitate este că actuala componenţă reflectă situaţia geopolitică existentă imediat după cel de-Al Doilea Război Mondial, şi nu pe cea de acum.

Henning Hoff, expert în cadrul Societăţii Germane pentru Politică Externă (DGAP) califică eforturile de dobândire a  unui loc permanent drept "sfântul Graal al politicii externe germane", dar crede că şansele de succes sunt "foarte, foarte reduse". Aceasta fiindcă membrii permanenţi actuali nu sunt dispuşi să-şi împartă privilegiile cu alţii.

O vreme, guvernul de la Berlin a încercat în schimb să solicite un loc permanent pentru întreaga Uniune Europeană. Ceea ce însă ar fi însemnat ca Marea Britanie (care mai era pe atunci membră a UE) şi Franţa să renunţe la locurile lor, dar ambele ţări au refuzat categoric.

Acordul de coaliţie al actualului guvern federal are un capitol intitulat "multilateralism". Acolo sunt formulate şi ţelurile urmărite în contextul ONU. "Ne implicăm pentru întărirea Naţiunilor Unite, aceasta fiind cea mai importantă instituţie a ordinii internaţionale. Ne implicăm politic, financiar şi cu personal. Reformarea Consiliului de Securitate ONU rămâne obiectivul nostru, la fel ca şi o mai echitabilă reprezentare a tuturor regiunilor lumii".

Pot fi BRICS sau G20 alternative la ONU?

Dar în vreme ce toate eforturile de reformare profundă a ONU au eşuat, în prezent are loc o evoluţie foarte diferită.

Hoff a explicat pentru DW că "mai ales China a trecut la edificarea unor structuri paralele, pentru a încerca apoi să-şi prezinte propriile structuri drept alternative la ONU", indiferent că e vorba de statele BRICS sau de G20.

Fostul premier britanic Gordon Brown a formulat acuzaţii asemănătoare la adresa administraţiei Joe Biden într-un articol apărut în revista Foreign Policy: "Fixarea pe acorduri bilaterale şi regionale, în detrimentul acţiunilor coordonate la nivel global, îngrădeşte posibilităţile instituţiilor noastre internaţionale, subminând concomitent orice posibilitate a unei globalizări stabile şi organizate. În absenţa unui nou multilateralism un deceniu al dezordinii globale pare inevitabil", a scris Brown.

Şi politica externă germană, puternic orientată în funcţie de ONU, cunoaşte schimbări, a evidenţiat Henning Hoff: "Cel mai recent summit al G20 arată că se mizează pe astfel de organizaţii pentru a asigura ceva în genul guvernare globală, şi mai puţin pe ONU."

Multilateralismul este un cuvânt cheie în politica externă germană, şi asta deja de decenii. Dar se pare că nici guvernul german nu se mai gândeşte în context exclusiv la Organizaţia Naţiunilor Unite.