DW: Cristian Pîrvulescu, acum, când greva din învățământul preuniversitar a fost „suspendată“, nu „încheiată“ – e un termen revelator, un răgaz despre care eu cred că de fapt nu va fi în nici un fel materializat –, e momentul să vorbim mai aplicat despre dacă și cât de mult a fost politizat protestul profesorilor început în urmă cu trei săptămâni, cu concursul liderilor sindicali.

Cristian Pîrvulescu: Eu am rezervele mele față de acești lideri de sindicat. Nu pot să neglijez un fapt, și anume că cel puțin doi lideri de sindicat au apărut la televiziuni care au promovat, și nu cred că involuntar, idei conspiraționiste și pro-ruse. Am văzut că a fost o întreagă operațiune de manipulare și camuflare, în care au fost făcute tot felul de comparații neavenite în ceea ce privește salariile profesorilor și ale altor categorii de bugetari.

Mai tranșant, greva profesorilor a servit și unor interese politice?

Absolut. Toate grevele de la noi au fost și sunt politice, dar asta a fost mai politică decât oricare în contextul dat. Eu cred că „ucenicul vrăjitor“ a pierdut vraja de sub control. Cred că a încercat să folosească greva pentru a obliga PNL-ul să facă anumite concesii.

„Ucenicul vrăjitor“ fiind Marcel Ciolacu?

Știi răspunsul, e evident pentru observatorii contextului politic. În momentul în care începi o grevă sindicală e foarte greu de oprit dacă nu se fac compromisuri și nu se dau soluții. Nu știu dacă soluțiile oferite de guvernul Ciucă au liniștit de tot apele.

Greva profesorilor a fost un prilej de a se discuta insistent nu doar despre salarii, ci și despre sistemul de învățământ care a tot involuat de peste trei decenii. Cât de mare este prăpastia dintre profesorii dedicați și intrușii, unii dintre ei suplinitori, din sistem? Ne confruntăm în continuare cu afluxul absolvenților de studii superioare pe care îl livrează pe piața muncii, inclusiv la catedră, facultățile particulare, așa numitele „fabrici de diplome“?

Cred că învățământul privat de astăzi este în multe cazuri mai performant decât cel de stat. Îți dau o informație statistică puțin cunoscută și ignorată total de ministrul Educației. În București, învățământul privat reprezintă 15% din școli. În România se întâmplă ceva menit să ne îngrijoreze, și anume faptul că performanța învățământului public scade, iar în compensație se creează un învățământ privat care este din ce în ce mai performant. A fost mult mai slab, dar devine din ce în ce mai bun. Îți spun o situație specială: echipa României de olimpici la matematică este de la un liceu privat, mai exact de la liceul internațional turc în limba română. Deci olimpicii nu sunt de la titratele colegii din București, precum „Sf. Sava“ sau „Lazăr“.

Să revenim la seducția liderilor sindicali de către mediul politic. Sindicalismul a fost încă din primii ani postdecembriști acaparat de cântecul de sirenă al partidelor. Este socialul, în cazul nostru „România profundă“, tributar imperativelor politice?

Poate paradoxal pentru mulți, cei care pun astăzi socialul înaintea politicului sunt tocmai cei care își afirmă ostilitatea împotriva neo-marxismului, alt-right-ul („alternative right“) și trumpiștii. Socialul nu este doar o obsesie a curentelor de stânga, și mai ales de stânga radicală, ci și a extremei drepte. Doar modul în care socialul este privit diferă, dar în esență viziunea este asemănătoare: este vorba de asigurarea justiției sociale pentru „popor”.

Or, nu este departe de ceea ce se întâmplă și în România, unde mișcarea de protest socială este nu doar instrumentalizată și revendicată de extrema dreaptă, ci dă glas și unor manifestări ale radicalismului conspiraționist. Ce este atât de invocata neîncredere în guvernanți dacă nu o formă a mitului conspirației statului corupt și a elitei profitoare împotriva poporului, a celor ce muncesc, deci și a profesorilor?

În această capcană conspiraționistă au căzut enorm de mulți oameni care sunt dispuși să își anuleze spiritul critic doar pentru că este plauzibil să pui criza învățământului pe seama „corupților”. Doar că această criză nu este nici recentă și nici măcar nu este o specificitate românească. Pur și simplu modelul de învățământ al secolelor al XIX-lea și al XX-lea este depășit, iar soluția de rezolvare nu a fost încă găsită. Chiar și salarizarea profesorilor este problematică dintotdeauna, și în secolul al XIX-lea la începutul învățământului, și înaintea comunismului, și în comunism și după revoluție. Bunicul meu, învățător în anii ’30 ai secolului trecut, nu i-a iertat niciodată lui Iorga curbele de sacrificiu. Așa cum marea majoritate a românilor nu i-au iertat curbele de sacrificiu din 2010 lui Traian Băsescu.

Revenind la modul în care se manifestă o mișcare grevistă, este evident că nu e doar o mișcare socială care vizează revendicări economice, ci are și obiective politice.

Ideea apolitismului sindical este o iluzie. De fapt, greva este o manifestare politică: punerea în scenă a unei strategii de confruntare de la slab la puternic, unde sindicatul sau greviștii sunt lipsiți de mijloace de forță, deci slabi și obligați să facă presiuni asupra decidenților. Iar greva profesorilor a fost, în esență, un triplu fapt politic.

În primul rând, pentru că s-a îndreptat împotriva unui guvern chiar în momentul în care urma să aibă loc unul din cele mai importante elemente ale strategiei politice a președintelui Iohannis de a scoate România din era instabilității prin realizarea rocadei prim-miniștrilor. Or, greva a reușit să amâne această operațiune. Nu mai contează acum că rocada a fost în final făcută, câtă vreme ea a fost întârziată și esența sa a fost ridiculizată.

Chiar și ipoteza că PSD și Marcel Ciolacu ar fi facilitat această grevă pentru a face presiuni asupra PNL și a președintelui Iohannis nu schimbă deznodământul. Am avut până ieri un guvern care avea de gestionat o situație bugetară dificilă și care a fost, spre bucuria galeriei, compromis.

În al doilea rând, contextul geopolitic în care s-a desfășurat greva nu poate fi neglijat, chiar dacă cei mai mulți au refuzat cu obstinație să-l ia în considerare sau i-au minimalizat importanța. Greva nu poate fi izolată de fundalul geopolitic al războiului din Ucraina și de consecințele economice, sociale și politice ale acestuia. Iar din acest punct de vedere nu poate fi neglijat nici efectul războiului hibrid pe care Rusia îl duce cu succes de cel puțin un deceniu în țara noastră.

Succesul tezelor conspiraționiste, atât din timpul pandemiei de Covid19, cât și de după, precum și promovarea cu mult înainte a unui sistem de valori anti-occidental în numele conservării tradiției sunt dovada acestei stări de lucruri. Și nici nu putem ocoli faptul că unii dintre liderii naționali ai sindicatelor din învățământ au promovat, fie și numai prin prezență, tezele conspiraționiste prin participarea lor la emisiuni ale unor televiziuni care au făcut din atacarea statului de drept și a modelului occidental de democrație un obiectiv societal.

Bine, dar liderii sindicali vin și pleacă. Mai exact, după ce îi uită Dumnezeu în fotoliile confortabile de lideri ai unor federații și confederații naționale, fără a fi contestați la modul serios de cei pe care spun că îi reprezintă, de cele mai multe ori pleacă în politică. Sunt aserțiuni, mai ales pe rețelele de socializare, care susțin că liderii de sindicat au bătut palma cu liderii PSD pentru a-și pregăti terenul de a candida pe listele electorale ale partidului la alegerile parlamentare din 2024. La urma urmei, grevele salariaților, cu lideri cu tot, și nu doar cea de acum a  profesorilor, slujesc un interes general pentru societate?

Între argumentele care pun în surdină contextul geopolitic se află acela care pune mișcarea grevistă în slujba interesului general. Chiar dacă nu ne raportăm la teoria lui Hannah Arendt care considera că socialul este prin natura sa particular, nu general, este totuși semnificativ că nu problema viabilității sistemului de învățământ este cea care contează, aceasta fiind doar un alibi, ci salarizarea privită în comparație cu alte categorii profesionale.

Or, salariul nu este o problemă de interes general, ci mai degrabă de interes particular sau sectorial. Căci interesul general – nu doar al profesorilor, ci și al tuturor celorlalți – ar fi ca țara să rămână guvernabilă. Dar furia a luat locul oricărei analize raționale.

Teza „îndreptățitei furii populare“ am auzit-o și în Franța, atât în timpul mișcării „vestelor galbene“, dar și acum, în vremea protestelor împotriva legii pensiei. „Îmi este mai aproape sfârșitul săptămânii decât sfârșitul lunii!“, clamau „vestele galbene“ în 2018 cu trimitere la reglementările ecologiste care ar fi provocat mișcarea de protest.

Nu este departe de ceea ce pare că au susținut cei mai radicalizați dintre greviștii de la noi. „Salariile trebuie mărite acum, puțin importă că bugetul este insuficient!“ Or, atât reforma învățământului, cât și mărirea sustenabilă a salariilor nu pot fi realizate dacă țara va intra într-o perioadă de incertitudine politică.

Și, nu în ultimul rând, instrumentalizarea politică a grevei a fost utilizată nu doar de către opoziția parlamentară ori de foștii susținători ai lui Traian Băsescu, care pot acum să se reabiliteze și să atace cu energie sistemul Iohannis, sperând să contribuie la prăbușirea lui, ci mai ales de adversarii democrației. La acest amalgam se adaugă și grupările intelectuale zise de stânga, care se simt îndreptățite să folosească momentul pentru a se promova și pentru a populariza viziunea lor socială. Cui prodest? Quid podest? Nu partidelor-sistem, care au fost laminate și cu greu vor reuși să-și revină, nu președintelui, a cărui dublă reformă, cea a Educației și cea a politicii, a fost compromisă, nici USR (chiar dacă a încercat să folosească prilejul), dar nici profesorilor, învățământului și educației în general, ci extremismului politic și societal autohton care s-a dovedit un atât de sârguincios promotor al intereselor Rusiei.

În final, cine a avut de pierdut și cine a avut de câștigat în urma celor trei săptămâni de grevă a cadrelor didactice și a personalului auxiliar? Protestul maraton a afectat trei milioane de elevi și cel puțin tot pe atâția părinți, ca să nu mai vorbim de bunicii care au în grijă copiii celor plecați la muncă în străinătate. În ambele variante de răspuns, e și-și ori sau-sau?

Nu-i pentru cine se pregătește! În final, greva profesorilor, scăpată total de sub controlul liderilor de sindicat, s-a suspendat într-un mod oportun și cât se poate de politic. De unde și acuzele de trădare a părții radicalizate a greviștilor. Oricum, radicalizarea mișcării sociale nu a putut fi împiedicată și va avea consecințe pe termen lung nu doar asupra educației, ci asupra întregii societăți.

Manipularea politică a grevei se poate întoarce împotriva celor care au inițiat-o și au încercat s-o folosească. În paralel, tezele conspiraționiste prosperă, timp în care comunicarea oficială este bruiată pe toate lungimile de undă, iar cei care vor putea profita de această stare de spirit vor fi mișcările extremiste care au preluat deja mesajul celor nemulțumiți.

Cristian Pîrvulescu este politolog, conf. univ. dr. la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București, unde predă cursuri de politică comparată și instituționalism politic, și decanul Facultății de Științe Politice din cadrul SNSPA.